~lascaux

Life can be Violet and Pink Sometimes

Pink Floyd, Echoes

Basile Pesso-Paris © 2 012-First broadcast 2 013

My Blip / My web magazine : Yes We Are

..and thanks a lot to Love Servatory and Secret Message about You for the reblog of Boiling Lascaux !

The essence of a work of art concerns the heart, not the interest
—  Georges Bataille, “Lascaux, or the birth of art”
The number of hours women devote to housework has not changed since 1930, despite all the advances. All the vacuum cleaners, washer-dryers, trash compactors, garbage disposals, wash-and-wear fabrics… Why does it still take as long to clean the house as it did in 1930? Because there haven’t been any advances. Not really. Thirty thousand years ago, when men were doing cave paintings at Lascaux, they worked twenty hours a week to provide themselves with food and shelter and clothing. The rest of the time, they could play, or sleep, or do whatever they wanted. And they lived in a natural world, with clean air, clean water, beautiful trees and sunsets. Think about it. Twenty hours a week. Thirty thousand years ago.
—  Dr. Ian Malcolm, Jurassic Park (novel)

I insist upon the surprise we experience at Lascaux. This extraordinary cave fairly staggers its visitors: it unceasingly rewards the expectation of the miraculous which is, in art and passion, the most profound aspiration of life. We often belittle, call childish this need to be wonderstruck . . . but we set right off again in search of the wonderful.

–Georges Bataille, Prehistoric Painting: Lascaux or the Birth of Art (trans. Austryn Wainhouse)

anonymous asked:

I just read your Lascaux series, and I loved it. So much love. Were you getting at Arthur being the inspiration for Venus of Willendorf type fertility figures in the addendum? And I really think Arthur should finally get his winter time baby haha. Ugh it was so good, I just want more because I'm selfish.

I wish I could claim that because it would make me look much smarter than I actually am, but alas, no, that didn’t even occur to me. But that’s the general gist of what I was going for: a worshiped fertility figure.

I know, poor Arthur, caught in his summer cycle *cackles*

ty for the nice words, bb! <3

youtube

“Lascaux or the Birth of Art” from Georges Bataille, a glass of absynthe and Wolfsblood, this saturday night just can’t get any better.

‘End of Journey’ by Chiru Chakravary | Oil On Canvas | 1992 | 35" x 60"

Bizarre twisting shapes dance ritualistically across otherworldly skies in Chiru Chakravary’s surrealist paintings. Are these crazed forms visions from a fever dream? Or are they, like the prehistoric cave paintings of Lascaux and Chauvet, the spirits of ancient animals that have been brought into our spectrum of sight through the magical act of art making? The mystical quality to these works is undeniable, yet these magnificent hulking beasts have been imbued not with the quality of menace, but with the joy of being alive.

http://www.artkultr.com/oil-on-canvas-4

The Mind in the Cave: Consciousness and the Origins of Art free ebook ,

The Mind in the Cave: Consciousness and the Origins of Art free ebook

<p>The breathtakingly beautiful art created deep inside the caves of western Europe in the late Ice Age provokes awe and wonder in equal measure. What do these animals and symbols, depicted on the walls of caves such as Lascaux, Chauvet and Altamira, tell us about the nature of the ancestral mind? How did these images spring, sophisticated and fully formed, seemingly from nowhere into the human story? The Mind in the Cave puts forward the most plausible explanation yet proposed for the origins of image-making and art. David Lewis-Williams skilfully interweaves a lifetime of anthropological research with the most recent neurological insights to offer a convincing account of how we became human and, in the process, began to make art. This is a masterful piece of detective work, casting light on the darkest mysteries of our ancestors and on the nature of our own consciousness and experience.</p> ,
PELERINAJUL ÎN DIFERITE RELIGII: ORIGINE, SIMBOLURI ŞI MOTIVAŢII

PELERINAJUL ÎN DIFERITE RELIGII: ORIGINE, SIMBOLURI ŞI MOTIVAŢII

Interpretarea mitică a pelerinajelor

În grotele de la Lascaux şi Rouffignac din regiunile franceze Dordogne, respectiv Perigord, decorate cu aproape douăzeci de milenii înainte de era noastră, prezenţa unor urme de paşi de adolescenţi ne face să credem că la aceste adevărate “catedrale ale preistoriei” s-ar fi încheiat marşuri rituale arhaice, având scopul de a-i iniţia pe tineri în misterul clanului şi al poziţiei acestuia în lume. Aceste urme de marşuri rituale par să fie cele mai vechi mărturii, cunoscute până în prezent, ale unor “pelerinaje”.

Ideea de pelerinaj era legată în trecut de noţiunea primitivă a zeităţilor locale, fiinţe divine ce controlau mişcările oamenilor şi naturii, dar care îşi puteau exercita acest control numai prin anumite forţe sau între hotare bine stabilite. Astfel, zeii râurilor nu aveau putere asupra oamenilor ce nu se apropiau de râu, după cum nici zeii vânturilor nu-şi puteau exercita dominaţia asupra celor ce locuiau în spaţii ferite de vânt. În mod asemănător, se povesteşte despre zei ai dealurilor şi zei ai câmpiilor, care puteau acţiona doar în limitele domeniilor lor, unde îi puteau ajuta sau distruge pe oameni după bunul lor plac (cf. 3 Reg. 20, 23). De aceea, atunci când vreun om ce făcea parte dintr-un trib din munţi se întâmpla să se afle în câmpie şi avea nevoie de ajutor divin, el făcea un pelerinaj înapoi spre locurile mai înalte pentru a cere sprijinul zeilor săi. Se poate presupune astfel că originea pelerinajelor se află la membrii triburilor montane, dezrădăcinaţi din locurile lor de baştină.

Interpretarea istorică a pelerinajelor

Fără a nega forţa argumentului mai sus-menţionat în a sugera sau a extinde obiceiul pelerinajului, întrucât acest argument fost considerat de distinse personalităţi catolice ca fiind plauzibil, poate fi acceptată şi o explicaţie mai puţin arbitrară, care rezultă din căutarea cauzei pelerinajului în însuşi aspectul instinctiv al sufletului omenesc. Pelerinajele, pe drept cuvânt numite astfel, au fost făcute fie spre locurile de naştere ale unor zei sau eroi, fie spre locurile unde aceştia au făcut vreun lucru extraordinar, fie spre locurile unde au murit, precum şi spre acele sanctuare pe care zeităţile le-au marcat ca fiind locurile lor preferate pentru a face minuni. În mod firesc, imediat după producerea unei teofanii, oamenii încep să meargă în pelerinaj spre locul respectiv. În acelaşi mod, evenimentul Întrupării Mântuitorului a condus inevitabil la atragerea pelerinilor din întreaga Europă spre Locurile Sfinte, pe care doreau să le vadă cu ochii lor, acest impuls izvorând în mod spontan din inima omului.

Experienţa omenească a sacrului

Obiceiul de a merge în pelerinaj s-a întâlnit şi se întâlneşte la toate religiile, protagonistul pelerinajului fiind de fiecare dată Homo religiosus. Egiptenii mergeau spre sanctuarul lui Sekket de la Bubastis sau spre oracolul lui Ammon de la Theba; grecii mergeau pentru a consulta Oracolul de la Delfi, sau la sanctuarul lui Apollo, şi pentru a fi vindecaţi apelau la calităţile lui Asclepios mergând la la Epidaurus; mexicanii se adunau la uriaşul templ Quetzal; peruvienii se închinau soarelui la Cuzco iar bolivienii la Titicaca.

Mircea Eliade susţinea că pentru a înţelege caracterul universal al pelerinajului în istorie, este necesar să ne raportăm la experienţa omenească a sacrului, manifestat întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realităţile “naturale”. Diversele religii ne arată că omul intuieşte existenţa unei Realităţi invizibile, misterioase şi transcendente, pe care o numim hierofanie pentru faptul că omul are o percepţie, pentru că ceva i se arată. Orice spaţiu sacru implică o hierofanie, o irupere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic înconjurător, pentru a-l face să difere calitativ. Dar asemenea manifestări nu se petrec niciodată în stare pură, ci fie prin intermediul unui obiect - cum ar fi arborele sacru sau apa -, fie prin intermediul unei fiinţe – preotul – care joacă un rol de “matcă a roiului”.

În concepţia lui Homo religiosus, acest obiect sau această fiinţă dobândeşte o dimensiune specială, şi anume sacralitatea, care îi permite exercitarea unei funcţiuni de mediere între Realitatea invizibilă şi om. Această mediere este realizabilă în întregime prin intermediul simbolului, un element ce are o semnificaţie concretă şi care dezvăluie ceea ce indică. Încă din vremea celei mai primitive religii s-a considerat întotdeauna ca fiind ”semn” tot ceea ce era în stare să stârnească în oameni sentimentul sacrului, tot ceea ce era în stare să-l facă să erupă (cf. Rudolf Otto). Simbolul este limbajul prin care pot fi cunoscute realităţi ce nu sunt prin ele însele evidente. Simbolul este înzestrat cu o energie ce stabileşte legătura dintre om şi mister. Deoarece din cele mai vechi timpuri experienţa sacrului se exprimă prin simbol, Homo religiosus poate fi calificat ca Homo symbolicus (cf. Wilhelm Dancă).

În mod special ritul reprezintă un element structural al experienţei trăite a sacrului, poziţionându-se în interiorul unei expresii simbolice compuse din gesturi şi cuvinte, şi realizează o trecere de la “semn” la “a fi”, la existenţă, de la o situaţie actuală spre o situaţie nouă. Esenţialmente simbolic, ritul se realizează cu elemente proprii cosmosului, precum apa, lumina, sarea, uleiul. Pentru fiecare pelerin drumul este presărat cu simboluri. Prin transpunerea în fapt a simbolurilor şi riturilor, pelerinul trăieşte o experienţă nouă prin care este transformat, fiecare pelerinaj fiind un drum al sacrului.

Analizând în mod individual diferitele elemente ale pelerinajului, se evidenţiază înainte de toate simbolismul centrului, adică al destinaţiei, al locului pelerinajului. Plecând de la bolta cerească, prin intermediul căreia omul arhaic a putut să descopere categoria transcedentală a Înălţimii Infinitului şi să formuleze nenumăratele mituri ale Înălţării ce ne sunt oferite de tradiţiile scrise şi orale, istoria religiilor explică realitatea muntelui ca şi centru pentru numeroase pelerinaje, muntele, în general, este considerat ca fiind locul de întâlnire între Cer şi Pământ. Printre munţii sacri celebri se numără: Meru în India, Sumbur pentru popoarele uralo-altaice, Hara Berezaiti în Iran, Humingbjörg pentru popoarele germanice şi scandinave, Kuen-Lün în China, Fuji-Yama în Japonia, Kailäsa – reşedinţa zeului Siva, Olimp în Grecia, Acropola în Atena. În Mesopotamia exista obiceiul construirii “zigguratului”, munte cosmic artificial, loc de pelerinaj şi de cult.

Şi în tradiţia biblică sunt menţionaţi numeroşi munţi sacri, care simbolizează centre hierofanice pentru întâlnirea dintre oameni şi Unicul Dumnezeu: Sinai-Horeb, Sion, Tabor, Garizim, Carmel, Golgota.

În “centru” se regăseşte nu doar muntele cosmic, ci şi arborele sacru, axă a lumii, care exprimă realitatea vieţii ce se regenerează continuu, simbol al renaşterii şi imortalităţii, al fecundităţii, rodniciei, vieţii şi sănătăţii.

Homo religiosus în raport cu spaţiul şi timpul

Simbolismul centrului, al muntelui cosmic şi al arborelui sacru, ne oferă şi sensul spaţiului pelerin, adică al locului sacru spre care se îndreaptă oamenii.

Pentru Homo religiosus, “spaţiul” nu este omogen ci prezintă rupturi, falii: există porţiuni de spaţiu calitativ diferite de celelalte (cf. Mircea Eliade). În concepţia acestuia, există un spaţiu în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi, dar există şi o altă realitate spaţială în care are loc întâlnirea cu Divinitatea. Fiecare spaţiu sacru implică o hierofanie; în acest spaţiu sacru poate fi întâlnită Realitatea invizibilă capabilă să ajute la schimbarea condiţiei umane.

Stabilirea locurilor de pelerinaj nu este niciodată arbitrară. Studiind mai în amănunt fenomenul pelerinajelor, se poate remarca faptul că cercetările arheologice au scos la iveală că unele locuri din întreaga lume par să fi fost venerate de-a lungul epocilor, oameni diferiţi, aşezaţi pe scara istoriei la distanţe de mii de ani, fie ei etrusci, romani sau creştini, alegând aceleaşi locuri de veneraţie.

În religiile arhaice, referinţa la un eveniment primordial este dată de mituri. Acestea dezvăluie realitatea absolută deoarece povestesc activitatea creatoare a zeilor, sacralitatea operei lor, descriind diferitele şi uneori dramaticele irupţii ale sacrului în lume (cf. Mircea Eliade). În religiile istorice, locurile sacre sunt stabilite acolo unde s-au desfăşurat evenimentele ce au condus la fondarea lor. Exemple în acest sens pot fi: Lumbini, locul naşterii lui Siddhartha Gotamo devenit Buddha; Parcul Gazelelor de la Sarnath, în apropiere de Benares, unde Buddha a ţinut predica celor Patru Adevăruri; Ka'ba de la Mecca în care este sigilată piatra neagră pe care tradiţia musulmană o leagă de Avraam.

Multe din locurile sacre au o origine ce se pierde în negura vremurilor, cum este cazul localităţii Abnido din Egipt, spre care se îndreptau credincioşii lui Osiride, sau cazul marilor sanctuare din Grecia antică.

În Israel, teofaniile Dumnezeului lui Avraam, Isac şi Iacob au făcut să devină sfinte centre de pelerinaj precum: Sichem, Mamre, Beer-Şeba, Betel, Galgala. În epoca Judecătorilor, Arca s-a aflat la Silo până la cucerirea filistenă. În epoca Regilor, Ierusalimul a devenit centrul spiritual al Israelului.

Până în secolul 2 d.C., creştinii au trebuit să apere istoricitatea lui Isus împotriva atacurilor păgânilor; în acest scop au fost individualizate în această perioadă locurile istorice ale vieţii Mântuitorului şi au fost stabilite locurile evanghelice ce ulterior, chiar după Edictul de pace al împăratului Constantin, vor deveni centre de pelerinaj. Pe lângă locurile biblice, în scurt timp vor dobândi importanţă şi mormintele Martirilor şi sunt puse bazele unei adevărate “geografii sacre” creştine, ce se formează treptat de-a lungul secolelor, până în zilele noastre.

Asemenea spaţiului, pentru Homo religiosus nici “timpul” nu este omogen, ci există un timp obişnuit, profan, în care se desfăşoară toate actele şi evenimentele lipsite de semnificaţie religioasă, dar există şi un timp sacru, în care se împlinesc acte ce au un sens hierofanic, întrucât sunt în relaţie cu lumea divină. Acest timp sacru este timpul sărbătorii, timpul celebrării riturilor, acel timp pe care îl numim “timp liturgic”. Prin intermediul riturilor, omul religios poate trece, fără pericol, din durata temporală obişnuită în Timpul sacru (cf. Mircea Eliade).

În timp ce în numeroase religii arhaice şi orientale, ce transmit ideea unui timp cosmic ciclic, un asemenea timp ritual îi permite omului să facă să coincidă timpul actual cu cel primordial şi astfel să reactualizeze evenimentul descris de mit, în Iudaism şi mai apoi în Creştinism (şi, într-o anumită măsură, în Islamism), religii în care Dumnezeu se manifestă în timpul istoric ireversibil care are o desfăşurare liniară ce se va încheia la sfârşitul timpurilor şi al timpului, se pune în valoare comemorarea, care celebrează şi face să fie actuale evenimentele în care s-a împlinit Revelaţia lui Dumnezeu.

Geografia şi istoria simbolică se regăsesc în mod propriu în ritul pelerinajului. Spre deosebire de alte rituri, pelerinajul reclamă o sincronizare şi o convergenţă a unui mare număr de credincioşi, precum şi respectarea unui calendar care organizează în mod simbolic periodicitatea acestor deplasări şi concentrări comunitare. Datorită simbolisticii sale spaţio-temporale, pelerinajul transmite caracteristici sacre deosebit de venerabile, pelerinul revenind de la un sanctuar sfinţit. Pelerinajul implică totodată participarea întregii societăţi: oprirea lucrului, amenajarea de edificii civile sau religioase, fabricarea obiectelor religioase în număr mare. În acest fel, reprezentările şi tehnicile simbolice prilejuiesc ieşirea omului din lumea unidimensională a muncii şi a preocupărilor materiale; datorită lor, el se poate situa într-o lume diferenţiată prin praguri şi rupturi, deschisă spre lumile de dincolo, care permit să se dea sens diversităţii formelor şi ritmurilor naturii şi omului (cf. Jean-Jacques Wunenburger).

Simboluri rituale recurente în pelerinaje

Cel dintâi simbol prezent de fiecare dată într-un pelerinaj este plecarea.

Pelerinul îşi lasă casa, pământuI, familia, prietenii; este vorba de o distanţare şi de o ruptură care necesită o animită pregătire.

Musulmanul care se pregăteşte pentru Hajj, adică pentru pelerinajul la Mecca, trebuie să-şi plătească toate datoriile, să asigure bunăstarea familiei sale şi să se împace cu duşmanii săi.

În mod asemănător, în Evul Mediu pelerinii creştini trebuiau ca înainte de plecare să înapoieze bunurile dobândite necinstit şi să se asigure că cei din familia lor o să aibă cele necesare traiului.

În Insula Mauritius, pregătirea pentru pelerinajul “marii nopţi a lui Shiva” durează mai multe săptămâni, care prevăd o perioadă de post, timpul necesar pentru fabricarea instrumentelor necesare pelerinului pentru călătoria şi devoţiunile sale, cântece religioase etc.

În toate religiile aceste ritualuri urmăresc purificarea credinciosului, a corpului şi sufletului său, precum şi să-i ofere dispoziţia necesară pentru călătorie şi pentru întâlnirea cu divinul, să aprindă în el acea “dorinţă a pelerinului” care este “o sete de Divinitate”.

Un simbolism foarte bogat caracterizează şi drumul pelerinului. Pelerinajul spre un loc aflat la mare depărtare reprezintă o adevărată probă a spaţiului, presupunând sau implicând sudoarea, oboseala, chinurile călătoriei, dificultăţile zilnice legate de procurarea hranei şi a unui loc de dormit, parcurgerea unor itinerarii dificile (păduri, torente, drumuri de munte) şi chiar întâlniri neprevăzute şi nedorite cu hoţi şi tâlhari. Adesea chiar şi numai drumul în sine constituie o probă iniţiatică.

De-a lungul secolelor, pelerinul se prezintă ca un om care merge şi, cu propriile sale picioare, înfruntă spaţiul. Pe pereţii templelor egiptene pot fi văzute picturi reprezentând picioare, iar regula monastică budistă proclamă: “mergi pe jos şi vei dobândi un folos împătrit”. Una este pelerinajul făcut pe jos şi alta este cel în care intervin diferite mijloace de locomoţie. La limită, în această a doua situaţie, ideea de pelerinaj sfârşeşte prin a nu mai avea prea multe în comun cu ceea ce Israelul antic şi creştinismul de mai târziu au înţeles prin acest cuvânt. Chiar dacă nu trebuie să excludem în cazul unor forme moderne de pelerinaj posibilitatea ca ele să fie pelerinaje adevărate în sensul religios al cuvântului, pelerinajul prin excelenţă, cel ce exprimă cu o mai mare intensitate semnificaţia biblică, este pelerinajul făcut pe jos. Spiritualitatea celorlalte forme de pelerinaj nu poate decurge decât din spiritualitatea acestuia.

Ghidul pelerinului la Santiago de Compostela este elocvent şi în ceea ce priveşte accesoriile indispensabile unei astfel de călătorii: toiagul, plosca, desaga, traista, pălăria cu boruri largi şi scoica. Se observă aşadar că, în toate culturile, materia primă cu care lucrează pelerinul este drumul şi spaţiul.

Dacă riturile pelerinajelor sunt numeroase şi diferă de la o religie la alta, un ritual universal este ritualul apei: apa Gangelui, a Iordanului, a Nilului, apa lacurilor sacre ale templelor faraonice şi ale celor din India, puţurile Zem-Zem la Mecca, scăldătoarea Betesda de lângă Poarta Oilor a Templului din Ierusalim, nenumăratele izvoare şi râuri din mitologia celtică şi galo-romană, precum izvoarele Senei consacrate zeiţei Sequana, unul din cele mai frecventate locuri de pelerinaj ale galilor. Simbolismul apei şi al scufundării rituale a luat naştere în vremuri imemoriale ale istoriei omenirii. Conform lui Mircea Eliade, apa vindecă, întinereşte, asigură viaţa, purifică şi regenerează, anulând, dizolvând şi dezintegrând ceea ce este consumat.

Există şi alte simboluri importante în contextul acestei lumi a pelerinajelor: postul, care purifică corpul şi eliberează spiritul; focul legat de sacrificiu, care îndeplineşte un rol capital în cultul brahmanic, în culturile anticului Orient Apropiat, în cultul mazdaic şi în cel al lui Mitra, precum şi în cadrul pelerinajelor la Templul din Ierusalim; lumina cu întreg simbolismul său solar, lunar şi astral, în Asia, în Egipt şi în America precolumbiană. Nu trebuie uitată jertfa, cu formele sale de sacrificare a unei fiinţe. De asemenea, în celebrarea sacrificiului, printre cântece şi rugăciuni, se face puternic remarcat un aspect esenţial al oricărui pelerinaj: aspectul de sărbătoare. În realitate pelerinajul nu-şi găseşte adevărata dimensiune decât în imaginea colectivă şi festivă a unei comunităţi ce sărbătoreşte.

#alsace Marie Garcin Zeiter prend aujourd'hui ses fonctions de directrice de l'Office de Tourisme et des Congrès de Mulhouse en remplacement de Guillaume Colombo, parti dans le sud-ouest diriger Lascaux 4 qui ouvrira ses portes en 2016.Marie nous vient tout droit du Var où elle dirigeait l'OT de Roquebrune-sur-Argens.Bienvenue en Alsace et à très bientôt dans ce réseau dynamique  #actualité #information

Faiseurs de Boite prend son envol !


Faiseurs de Boîte vous propose une galerie de portraits de jeunes entrepreneurs, qu'elle que soit leur activité. De la passion à la création d’entreprises, ils nous racontent leur histoire de boîte.


Mehdi Benyounes’s insight:

Aude Lascaux & Elena Joset lancent Faiseurs de Boîte. Leur objectif : donner la parole à de jeunes entrepreneurs, qui ont su faire de leur passion un métier. Un véritable élan d'optimisme à découvrir ici : http://faiseursdeboite.fr !


See on facebook.com

Au fond de la grotte #LascauxAParis #PassionPréhistoire #Lascaux #GrottePréhistorique #ArtRupestre #Préhistoire #Cave #exhibition #culture #Dordogne #Périgord #ValléeDeLaVézère #Bison #Paris #ClairObscur #Dimanche #Sunday #VoyageDansLeTemps #TimeTravel (à Lascaux International Exhibition)

http://www.newyorker.com/magazine/2012/10/22/prying-eyes

“Several years ago, Paglen began photographing spy satellites in the sky, and learned that geosynchronous communications satellites, unaffected by atmospheric drag, will remain in orbit until the sun consumes the earth. The final traces of human civilization, long after the Pyramids are powder, will be a ring of metal junk twenty-two thousand miles above the planet. In 2008, Paglen secured funding from Creative Time, the public-art group, to create something that would be to these relics what bison paintings were to the Lascaux caves: an artifact consisting of a hundred tiny black-and-white images, nestled within a cannister and bolted to a satellite. “The conceit of the project is that we’re making something that is going to explain to aliens why these dead spacecraft are here,” Paglen explained.

For the project, titled “The Last Pictures,” he collaborated with researchers at M.I.T. to devise an object that could theoretically withstand billions of years in space, settling on a gold-plated aluminum cannister carrying a small silicon wafer etched with the images. While designing the cannister, he enlisted the astronomer Joel Weisberg to help him draw a 2012 map of pulsars, whose ages can be determined from their pulsation rates. This would tell aliens of the future when the artifact had launched. Viewed end to end, the hundred photographs—a mushroom cloud, an industrial chicken farm, Trotsky’s brain—form a sombre chronicle of modern human history. Paglen sees “The Last Pictures” as pushing forward the same underlying concerns as his secrecy pictures: the limits of visual communication, the annexation of space. Paglen’s artifact will be stowed away on a satellite called Echostar XVI, which is set to be launched into geostationary orbit later this year. In January, Metro Pictures will mount an exhibition related to the project.”

Saturday 30th May

Arrived in Les Eyzies on Thursday staying in a hotel built hard against the limestone cliffs where skeletons of Cro-Magnon man were discovered. Spent the past 2 days engrossed in prehistoric art and lifestyle of people who lived some 17000 years ago. We visited 2 caves, the first “Grotte de Rouffignac” is known as the cave of 100 mammoths. A small electric train takes you 1km into the cave where there are well preserved outline drawings of woolly mammoths. The second cave is an exact replica of Grotte de Lascaux renowned for the best examples of polychromatic paintings of that time. Very impressive paintings of bulls and horses in particular. We also went a great Troglodyte site (la Roque St. Christophe), a town built into the limestone using caves as the main living quarters and used till the 16th century. Looking forward to more caves tomorrow near Foix where we’re now staying.