tunet

Miez

Miez de noapte, mă plimb singur pe stradă,
Desculț prin ploaie, las durerea să cadă
Afară tună și norii negri toarnă,
Lacrimi din cer cad peste lumea oarbă

Miez de august, cerul se rupe-n două
Ce-mi pasă mie dacă ma plouă?
Poate așa mai spăl din păcate
Sunt unul singur, si toate-s complicate.

Miez de ploaie, cu tunete și fulgere
Și noaptea țipă, și cerul plânge
Și liniștea zbiară, pământul se scurge
Și totu-i confuz, unde mă duce?

Uneori, recunosc, mă sperii când aud tunete puternice, și tot ce îmi doresc în acele momente este să mă ascund în două brațe la fel de puternice. Două brațe în care să uit de tot, să nu-mi mai fie teamă de nimic: nici de fulgere și tunete, nici de viață.
Alteori, însă, îmi place să alerg printre tunete și picături de ploaie. Să simt ploaia până la suflet și până la os. Să mă curețe de toate.
Cerul a început să urle a gelozie asupra pământului cu ţipăt de fulger și suspin de tunet. A început să arunce lacrimi reci asupra lui, să-l îngheţe, să-l facă să sufere la fel ca acesta. De ce trebuia el să ducă povara stelelor, a aștrilor cerești, a dorințelor, a privirilor oamenilor? De ce? Oamenii fugeau de atingerea acestuia de apă, fugeau din calea îmbrăţișării de vânt, nu îi ascultau durerea, deși o explima într-un mod haotic, funest. De ce oamenii îi priveau splendoarea când era fericit și nu îi ascultau acum apostazia când e trist?….
—  Purgatoriul
Lasa putin de la tine si asculta bine, caci e acolo in noapte, un copil ascuns intr-o carte. O carte despre lume, cu o coperta spalata de-o lacrima calda, care s-a uscat pe-o bucata de inima desenata si-a preschimbat-o intr-un suflet de fata, crescut printre spinii de pe masa.
Si e un capitol acolo, printre sutele de pagini, peste care nu trece niciun tren, nicio masina veche, nicio urma de viitor, ci doar un trecut care nu vrea sa ramana singur si uitat in timp. 
Iara acele cateva foi sunt mazgalite cu carbune si-o pasta verde de pix, golit acuma pe urme. Si acel suflet de fata, care e prins in acea foaie arsa, nu poate sa calce peste trecutul care o lasa moarta, in zorii unei zile de toamna.
Dar viata asta, cateodata e dreapta si intr-o noapte cu ploaie si-o urma de gheata la fereastra, un tunet de zambete a rupt in sapte o foaie la intamplare. Si printre acele crapaturi a trecut un tren, un viitor nesigur de care s-a prins acea fata slaba, cu ochii de jar ascunsi sub o haina, iar acel trecut si-a gasit o jumatate, o alta bucata de timp trecut care plangea singur la capatul unui inceput.
Caci tot ce a fost a fost, iara ce vine e nesigur si trenul in care esti acum e plin cu muguri de brad si-o urma de lamaie, care iti aminteste sa te strambi si sa zambesti dimineata la soare, sau la picurii reci de ploaie.
— 

19augustanonimat

15 Aprilie 2017, 1:27 p.m

Dragul meu cer

„Ești atât de trist astăzi,dragul meu…
Cine te-a întunecat,cine te-a rănit?
Te ascunzi după o perdea groasă de ceață și lacrimi.
Plângi..arunci picături de ploaie în întreg văzduhul.
Tunetele tale,oh..urlii de durere…
Aș vrea să îți pot reda eu albastrul acela magic,albastrul tău din serile de vară.
Ești o furtună acum,un uragan de sentimente,un amalgam de trăiri ale tuturor.
Dac-ai putea să cobori puțin,sau dacă aș putea urca la tine..
Spune-mi,ce te neliniștește?Ce ți-a distrus fericirea?
Ești atât de trist astăzi,dragul meu…“
Mihaela C.-Dragul meu cer
31.01.2015
http://otipacu.tumblr.com

Plânge cerul. Plânge pentru ce suntem,pentru ce vrem,dar nu putem să fim. Plânge cerul pentru ce simțim,pentru răutatea ce o avem în ochii,pentru ura din suflet. Plânge cerul mai des ca mine,plânge odată cu mine,plânge în hohote cu tunete și fulgere. Plânge ore întregi și cerul. Plânge pentru toată durerea din sufletele bune,pentru zâmbetele false,pentru “sunt bine” spus cu ochii lăcrimând,plânge cerul..

Îngerul Nopții

de Andrei Cercel

Gonit din ceruri, dar curtat de iad
Umbla târât de noapte, pe străzi, un înger fad.
Ferit de ochi divini și des cercat de patimi,
Îndrăgostit de oameni, îi mântuia prin lacrimi.

La ceas târziu, străpuns de gânduri necinstite
Prin plasmele de fum de dedesupt venite,
Din forme reci-fierbinți, din gheața însmolită,
Din umbrele eterne și din eterna criptă.

Să scape de durere, să cadă în păcat
Spre fericirea lor, să fie strâmtorat
Să-și dea palida aură pe două falnici coarne
Și-i dă sângele în clocot, plăcerea pentru „carne”.

Durerea excitată din trup, harul îi arse
Și ochii îi sclipiră dorința ce îl roase.
Știa exact ce face și nu știa deloc,
Şi singura speranţă ardea mocnită-n foc.

Ajunse la un „cuib” de demoni locuit,
Unde un vis purtat de nimfe ce și-a închipuit,
Devine realitate, doar prin lucrarea lor
Și tot regretu-l poartă cu ei până ce mor.

Luminile difuze de-un ambient romantic,
Parfumul de femeie cu aerul levandic,
Privirile amuțiră de-un eros zdrobitor
Și el și-alese fata, plătindu-le cât vor.

Din gelozie surdă porni o mică ceartă
De parc-acel bărbat ținea veșnica soartă
A fiecărei fapte și „refolosibil” trup.
Doar ea a fost aleasă din păcătosul grup.

O fată cu păr roșu, cu ochi abaștri, mari
Prin pânza transparentă, avea sfârcurile tari…
Uitase cum o cheamă și mințile-și pierduse
În libidoul straniu ce repede crescuse.

Cu pașii goi călca pe propriul lui trecut,
Lăsa în urmă pene din aripi , ar fi vrut
Să înceteze chinul, dar e prea slab acum
Din patimi să se-oprească, cu harul făcut scrum.

O-ntinse-n ritmul lent de oarbă reverie
Pe patul de păcate şi de dezamăgire:
“Am să te leg de mâini, să nu mă-brăţişezi,
Sau să încerci să fugi de tot ce ai să vezi”.

Demonizatul înger cu ochi nocturni şi mari
Ce-aveau contur de sânge te fac să nu mai pari
Fiinţă vie. Un tremur de plăcere, de spaimă o frământă
Când peste ea i-o umbră şi-un recviem îi cântă.

Când buzele de gheaţă atinse-i gura udă
Iar o durere oarbă plesni în carne crudă
Şi vie, tremurândă, uşor desfigurată
Un sunet mut oftase sărutul ei de fată.

Îi curse urme negre sub ochi, de lacrimi goale
Când buzele-i se sparse și-i curse ceva moale,
Substanțele ce corpul acum i le respinge
Cu ochii lui de demon, de înger, ce o plânge.

Doar un suspin mai scoase și cu o gheară-i rupse
Pânza purpurie ce pân-atunci ascunse
Un corp sublim de fată, dar prea plin de păcat.
Știa că propriul suflet pe veci va fi damnat.

Între a lui limbă și pieptul ei se-ntinse
O urmă de salivă ce-ncet îi otrăvise
Pielea și îi crăpară sânii, ieșind diforme
Stranii, gelatinoase, cu sângerii arome.

În transă ea fiind se-mpotrivea plăcerii
Ce luă o altă față, o față a durerii.
Privirea-ntunecată de chinul ce-l apasă
Zdrobise al ei pântec, lipsit de dar de viață.

Și mâna lui coboară precum din nor o ploaie
Ce sub iubirea stropilor de-argint pămîntu-nmoaie
Creația divină suflată în țârână,
Sfărâmată de un înger cu a sa caldă mână.

Cu o mișcare bruscă, cu spatele la el
O-ntoarse pe acea fată și se lipi de cel
Ce-i aducea sfârșitul dar care nu mai vine
O prinse-n ultim leagăn și se pierdu de sine.

Din porțile cețoase, din grote nevăzute
Privirile ascunse, cu glasurile mute
Sorbeau a lor lucrare de veacuri concepută
Ca în a lor corvoadă, alt înger să aducă.

Acele două trupuri lipite-n desfrânare
Păreau pierdute-n patimi. Primi o sărutare
Ascunsă sub ureche, fără sens, cu șoapte
Din buzele lui stranii, ce-mpărtășeau în noapte.

Din forțele divine, telurica-i putere
Simți cum sufletu-i scapă, simți cum trupu-i piere
Ar fi căzut în groapă de-ar ști că ea-i spălată
De tot ce e păcat, și-n suflet nepătată.

Dar fata dezbracată de trupul curățat
De așchii veninoase, cu suflet vindecat,
Sărutul-l dă-napoi, cu buze umezite
De lacrimi transformate apoi în tainice cuvinte.

O adiere lină se transformă-n furtună
Și geamul se deschise, pătrunse clar de lună,
Și într-un vărtej al penelor de înger, ei căzură
Iar când se-opri vâltoarea, amorul dispărură.

O agitație venită din hrube-ntunecate
Stârni zgomot de tunet prin urlete ciudate
De ciudă și de ură, că-n chinuiala lor
Cutremură tot iadul, eșecul demonilor.

În noaptea liniștită, luminile sunt stinse.
Pe-o margine de stradă, o dragoste se-aprinse
Între un înger fad și-o necinstită fată
Ce se iubesc aievea, acum și altădată.

am cautat trecutul
 într-o ploaie;  
am cautat o amintire  
într-un fulger; 
am cautat un suspin
 într-un tunet;  
ca să caut, mai apoi, speranțe                              într-un  curcubeu;
—  zambete-trucate
E o boală psihică,
O poți compara cu aventura unei bombe cu ceas pe creier
În care creierul e la plimbare în exil
Iar sufletul trăiește într-o euforie dureroasă
Și toate muchiile de cuțite dor.
În aventura asta nu există un erou
Nu există speranța unei vindecări
Însă dacă se întâmpla cumva, ceva,undeva
E considerată o minune.
Sarea curge în rană
Iar ceara lumânărilor ți se scurge pe bomba
Precum într-o noapte furtunoasă
Cu fulgere și tunete
Pe vremea lui Ceaușescu
Într-un buncăr umed de vremuri scurse