trepte

4
5

Unsere Mütter, unsere Väter seasons 🍂 Autumn | Herbst

Liebevoll schaust du mich dann an,
unsere Lippen finden sich ganz sanft
und ich weiß du bist mein Mann.

8

You are taking on the identity of a real person. You’re a first lieutenant in the West
German Army. General Edel’s right hand man. We’ll teach you all the skills you need.
                                         Your name now is Moritz Stamm.                                          
                                              Your code name is Kolibri.                                               

9

Some more casting ideas for another X-MEN movie, this time with the  “GIANT SIZE” team
so here are:
Sonequa Martin-Greene (The Walking Dead) as STORM
Keith Longhorn (Running Deer) as THUNDERBIRD
Ludwig Trepte (Deustchland 83) as NIGHTCRAWLER
Joel Edgerton (Midnight Special) as WOLVERINE
Danila Kozlovskiy (Rasputin) as COLOSSUS
Aaron Yoo ( Las Vegas 21) as SUNFIRE
Ewan McGregor (Star wars) as BANSHEE
Emma Roberts (Scream IV) as POLARIS
Emory Cohen
(Brooklyn) as HAVOK

8

                      Never forget  w h o  y o u  a r e .  And why you are here!
If you dare to mention our organization to anyone here… we’ll put your unborn child into custody of state authorities.

Contrast.

” Do your heart a favor, love. Let him in. Let him take you by the hand. He’s going to wrap you in his arms and you’ll never feel the same. He’s going to teach you every dip and every turn. He’s going to love you and you’re going to let him. Just give him the chance and you’ll soon learn that you’re falling for him just as quickly as you promised you never would”

Au coborât amândoi din taxi și au urcat pe trepte spre mansarda în care el locuia de câțiva ani. Era liniște, din când în când trecea câte o mașină, dar în acea seară se auzea doar ploaia. Își amintise că îi spusese, că așa cum un supermarket ar trebui să aibă pâine, lapte și ouă, lucruri esențiale, la îndemână oricui, un om câtuși de puțin spiritual și educat ar trebui să aibă o bibliotecă, fie cât de mică, un tablou, două, nu de colecție bineînțeles, poate un instrument muzical și cel mult un spirit al casei. Ei bine, mansarda era un hipermarket, din punctul ăsta de vedere. Era întuneric, singurele lumini veneau de la un felinar și un non-stop din stradă. Mirosea a carte. Munți întregi de cărți. Acel miros de carte veche, de praf, de hârtie pe care parcă și literele sunt călduțe, mici și prietenoase. Cuvinte, multe cuvinte. Din bibliotecă, auzi vocea răgușită a poeților și le simți mirosul de cafea și de tutun. Simți mirosul de lemn bătrân. Natură statică. Totul era natură statică. Un spațiu apate, spiritual. Un spațiu aproape ireal, ce te făcea să crezi pentru o secundă că tu nu exiști. Că singurii locuitori ai mansardei sunt scriitori, bătrâni, obosiți. În momentul în care se aprinse lampadarul, avu impresia că se întoarse cu un secol în urmă. Pereții încăperii erau foarte înalți, jumătate din varul alb, fiind înghițit de un lambriu de stejar autentic maro, cu un model floral minuțios lucrat în partea de sus, iar pe cei din fața ușii de la intrare se aflau două biblioteci imense, făcute parcă din scorțișoară, ce susțineau câteva busturi de bronz, a căror ochi te fixau de cum intrai în casă,niște scrisori uitate, ce încă păstrau emoția cu care au fost scrise și nerăbdarea cu care aveau să fie desfăcute, a căror miros, aducea cu un câmp de flori. Miroseau cum miroase un câmp de flori. Asta e. Simți freziile, busuiocul, liliacul, levănțica, văzu păpădiile. Zburau. Diminețile aici erau ca înaltul cerului. Plăcute, liniștite. O liniște care te reîmprietenea cu tine însuți. Dimineți dulci și catifelate, în care simplul fapt că vedeai ibricul cu coadă albastră te facea să zâmbești și să te simți fericit. Biblioteci ce stăteau ca soldaţii din Garda Reginei Marii Britanii, de pază, pentru o ușă. Ușa de la dormitor.  Aruncase cheile pe masă și plecă să pregătească o cafea .
Nu înțelegea, cum e posibil ca cineva să locuiască într-o asemenea casă, pe care el o numea „mica mea mansardă”, care arăta de fapt ca un colț dintr-un muzeu. În mijlocul camerei se afla o canapea neagră, cochetă, catifelată, cu pernuțe de culoarea laptelui cu cacao, străjuită bineînțeles de două fotolii și o măsuță de lemn, închisă la culoare, situată între ei, plină cu cărți.. Totul era ușor prăfuit și magic. Aproape că erai hipnotizat. Făcuse câțiva pași spre fereastră, cu o drojdie de teamă și simțise parchetul scârțâind ușor sub picioarele ei. Observase că în continuarea celor două biblioteci, camera continua cu trei trepte, ce ascundeau un birou. Glumești? De aici putea să scrie scrisori, să scrie partituri, să creeze opere de artă, de fapt și-ar fi putut scrie biografia;totul părea atât de intim și totodată atât de oficial. Totul ilustra pasiunile și sensibilitatea față de artă. O intimitate ce ducea cu siguranță la..nimic altceva singurătate. 
O luă de mână. Acum, ea nu mai clipise, închise ochii și îl sărută. Plângea. Un plâns tăcut, ca o ploaie de vară, ce avea să se transforme într-o furtună. El. brunet, corp atletic, ochii-doua boabe de afine cu aroma de ciocolată ,o strânse la piept. Pe chipul ei se citeau gândurile-i nespuse. Împreună,arătau ca dintr-un tablou vechi, din al doilea război mondial. Soldatul întors de pe front, slab, cu o valiză cărămizie în mână, alergând spre casă și ea, desculță, cu o rochie de culoarea fildeșului, cu ruj roșu și cu visele-n pumni, trântind ușa, făcând pași timizi spre el,. De data asta ea era soldatul. Din bibliotecă se auzea vocea poeților și a romanticilor, râzând, că viețile și iubirile așternute de ei pe hârtie, sunt mult mai frumoase și tind spre un absolut, departe de mărunțișurile lor. Revelații ce unesc destine și le duc spre absolut. Pasiuni, lacrimi și săruturi perfecte.  Sub acele geamuri, prin care se vedea cerul, în acea mansardă, într-o lumină obscură, ce o făcea răcoroasă, stropii de ploaie au oprit timpul în loc în acea seară. Așezați pe canapeaua neagră de catifea, se sărutau și se îmbrățișau ca orbii, care doar dacă ating cred și simt. A dezbrăcat-o ușor, mâinile-i cu atingeri calde, urcau de la coapse spre sâni. Pielea ei atât de alba, forma un discret constrast alături de a lui, chiar și în întuneric. Pătrunzând-o încet, o ținea stâns la piept și-n pielea-i făcută hârtie, îi scrisese tot ce avusese vreodată să-i spună. Cu ea în trup și-n minte, în spatele acelui zâmbet se ascundea o durere nostalgică, ce ascundea la rândul ei locuri, încăperi, peisaje. Era doar un băiat trist,mereu trist, iar ea doar o fată visătoare si cam singuratică.poate că, oarecum,cumva, se completau„…de pe o stea pe alta, ființe care nu s-au văzut niciodată se caută, se presimt, se cheamă. Aceste ființe nu se găsesc niciodată, pentru că nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nici o stea nu se abate niciodată din drumul ei” .Făcuseră dragoste în cel mai aromat mod cu putință.O ținea în brațe și zâmbea. Oare nici acum nu putea spune ca e în sfârșit, fericit?
Era atât de simplă și atât de senină, ca o crenguță de cireș, ce te face imediat să te îndrăgostști de ea, să vrei să-i atingi florile mici și roz, să vrei să o rupi și să o iei cu tine și în același timp, ce te convinge imediat, cu blândețe și eleganță, că locul ei e acolo, în copac, dar că ar vrea totuși, să stai lângă ea, în direcția din care bate vântul, să o protejezi, să nu se scuture. Delicată și gingașă. Probabil că dacă te-ai fi gândit la ea ca la o culoare, ai fi ales fără îndoială rozul, pentru că nevoia ei de afecțiune îți sărea în ochi. Mirosea și era la fel la atingere, ca vântul de primăvară. 
Îi simțea căldura corpului și simțea cum pleoapele îi cad ușor, ca stropii de ploaie.Îi veneau tot felul de imagini neclare în cap, frânturi. Și-o imagina cam cum stătea ea ghemuită pe canapea, noapte de noapte și mai ales în serile în care ploua afară, cu picioarele sub ea și cu o pătură în cap, ascultând liniștea și numărând stropii de ploaie, care băteau în geam,iar el departe,legat de ea doar printr-un difuzor si un microfon. Un simplu asa zis”apel telefonic”. Acum ea, era ca într-o transă. Cu părul prins în vârful capului, împrăștiat, ciufulit, ținea o carte în mână și în cealaltă o cană cu cafea.Imaginea de ansamblu, cu el in peisaj… Asta o calma. Sublinia, scria, rupea foi…și-o amintea cum fusese in seara aceea, a primei lor intalniri, râzând și făcând piruete pe stradă în jurul lui, in rochia ei din dantelă neagră si margini înflorate, și de cum râzând, îi făceau pe trecători să întoarcă capul, smulgându-le câte un zâmbet,făcându-i pe cunoscuţi şi pe necunoscuţi să bea câte o poezie, fără să ştie şi să mănânce câte o povestioară. Era iarnă..în sfârșit o iarnă ca niciuna din cele anterioare, o iarnă in care simteau caldura cum zvacneste din fiecare atom pus in contact cu al celuilalt„Iarna este atât de generoasă cu oamenii” i-a spus odată. Zăpada curăță tot și secretele și păcatele, iar hornurile le rescriu pe cer. Oamenii nu mai privesc demult cerul, ceea ce-i face neștiutori de multe. Fumul rescrie povestea fiecăruia. Fumul rescrie povestea fiecăruia…Se trezise brusc, deschise ochii și întinse o mână. Moment în care îi veni să urle.Ea nu era… Ploaia se oprise. Pe masă era un bilețel, pe care scria:
” Cine sunt eu? Refugiu? Virgulă?Punct de sprijin?Frunză? Pană? Dor? Durere?
Eu sunt …fata din colț, cea cu privirea căutatoare, forma umană a unui Big-Crunch de sentimente; îmi pun sufletul în vârful sabiei, las armura si prin gesturile mele, inalterabile si inalienabile, definesc afectiunea, disciplinez haosul si particularizez nimic altceva decât iubirea.
Ce mi-ai deschis tu în fața ochilor, un *altfel*, un*altceva *, in care sa investesc timp si emotii ma face sa cred ca tu, cel care intr-o zi poate chiar mi-ai aduce trandafirul albastru si adevărata promisiune de ”pentru totdeauna”, nu ai putea sa o faci cu indiferenta si mitocania unuia care si-ar putea baga bocancul in sufletul meu. Ti-as scrie randuri pe o hartie, îmbibată în parfumul meu, pecetluită de urmele buzelor mele în nuanța rujului meu preferat. Ți-aș trimite-o, apoi aș aștepta cuminte așezată pe fotoliul de unde ti-am și scris-o. Nu-mi imaginez expresia feței mele..probabil ingreunata de teama unei respingeri, a unui esec, a unei linisti de mormant între noi,doi. (Stii, eu chiar nu sunt un om trist,ci sunt doar lipsita de motive ca sa fiu veselă. Asta nu mă face un om trist.) Apoi as merge spre usă , as vedea că poștașul a plecat, insă eu tot voi deschide, incet, sfios. Ma tem ca la picioarele mele va cadea o hârtie. Oare am câștigat disputa cu mine însămi?..sa nu fie, sper,factura la electricitate…
Dar, indiferent de intorsatura întâmplării,daca te voi pierde vreodata, dupa ce voi to ce imi va sta in putință sa nu las destinul implacabil sa ne faca asta, sa stii ca te-am iubit,si inca o fac….oare am vorbit prea putin despre senitmente?“

Într-o zi ploioasă, zece ani mai târziu, în care nu vedeai nici un câine pe stradă, iar cafenelele de pe bulevard păreau niște personaje dintr-un film noir, ridicându-și umbrela, vrând să scoată bani să-și cumpere un ziar, o văzuse în geamul unei cafenele. Aceeași copilă, cu pielea albă și ochii mari, verzi, convingându-te imediat, că locul ei e într-o vitrină, într-o cutie, lângă păpușile de porțelan, nu în vitrina unei cafenele. Traversase strada și în fața cafenelei își închise umbrela. Intrase.Acum lumea intreaga e doar a lor…în sfarsit s-au intamplat "pentru totdeauna”…

My intelligent love.