tremura

Cel mai mult dor îmi era de ea,pentru că o femeie ca ea n-aș mai fi găsit de-aș fi trăit 10 vieți,o iubeam ca un nebun de tremura carnea pe mine de durere și suferință sufletească,căci cu altă femeie decât ea nu cunoscusem.
—  “Balanța” de Ion Băieșu

Cele mai calde îmbrățișări sunt cele pe care le aşteptăm luni întregi sau poate chiar ani până să aibă loc… Brațele acelea vin de departe, de foarte departe, iar atunci când vor ajunge lângă noi și ne vor cuprinde în ele, ochii ni se vor umple de lacrimi de fericire în timp ce mâinile vor tremura de nerăbdare… Dar în toată acea emoție copleșitoare vom găsi puterea să zâmbim simţind în adâncul sufletului nostru că acolo ne-a fost locul dintotdeauna și că tot acel chin al așteptării a meritat din plin…

‘De ce te-ai duce la mare in februarie, esti dement?’

Montauk, am aflat, e un loc grozav si mi s-a parut ca iti seamana. E un hamlet, adica o comunitate neincorporata-cu alte cuvinte, o mana de oameni care traiesc dupa propriile reguli in comunitatea lor proprie, neconforma legilor, in mijlocul unui oras declarat cu alt nume. Sunt cumva in mijlocul furtunii, in bataia vantului si inconjurati de Atlantic. Bate vantul mult acolo si iernile sunt caldute. Montauk e cumva o dara de apa asezata langa o dara de Pamant, cu un far care sa semnalizeze delimitarea lor. Are strazi mici, de oras mic, si slujbe mici, oameni comozi, liberi si imbujorati. Pescari preponderant.

It’s goddamn freezing on this beach. Montauk in February, brilliant, Joel.

zice Clementine in ‘Eternal Sunshine of the Spotless Mind’. Serios acum, cine merge la garla in februarie?

E atata tristete in lume ca si cerul plange uneori, si pamantul tremura tot de cata tristete e in lume, si soarele se ascunde cat mai departe. Nu stiu cum era ziua in care te-ai nascut tu, insorita, ploioasa sau inzapezita- sau toate astea, pe rand pana la magicul 3:15. Dar dac-as sti, as incerca sa caut o zi exact ca aia pentru cand o sa am ceva important de facut. O sa imi imaginez in schimb si nu e asa greu- in ziua aia era atata bucurie in lume ca si soarele se vara curios printre cerurile lui februarie, si pamantul intinerea si el un pic, si pe undeva te nasteai tu in axa neregulata a universului.

E stangaci si inutil sa incerc sa spun foarte multe lucruri despre cum si ce esti tu- in general, in relatie cu mine, in raport cu lumea din jur- ca sa se inteleaga clar de ce trebuie sa fi fost o zi bucuroasa ziua in care te-ai nascut. Uite, nu vreau sa vorbesc despre mine de ziua ta, dar nu pot sa imi separ amintirile de fiinta ta si nici fiinta ta de mine. Mi-e frica de o gramada de chestii si mi-e frica sa fiu in general. Tu esti in fiecare din fricile astea pacea din ele. Desi esti si tu mica si uneori dezorientata. Marea dinauntru cumva. Un fel de Montauk pe ploaie. Esti ca atunci cand iti spune cineva ca esti frumoasa dupa ce ai avut cea mai de cacat zi. Si ca o padure toamna. Si ca un animal salbatic in mijlocul de animale domesticite. Si ca un ecou al tuturor vocilor pe care le-am auzit vreodata. Sau ca atunci cand pune dragos Layla dupa o serie de house.

Uite, zic, e asa de multa tristete in lume ca merita sa o salvezi si sa o lasi sa fie a ta, si, n-oi crede eu in Dumnezeu, dar cand am fost la biserica saptamana trecuta (serios ca am fost-chiar dupa ce iti cerusem sa imi recomanzi un preot) m-am rugat pentru asta putin. Nu la Dumnezeu, fireste, ci in general. N-as putea in schimb sa spun ca m-as astepta la recunostinta karmica pentru altruismul gandurilor mele, pentru ca in realitate ele erau chiar egoiste-imi doresc pentru lucrul asta pentru ca esti o parte din mine si, secundar, pentru ca am incredere ca lumea in care o sa cresc o sa fie mai buna daca tu esti in ea si iti faci simtita prezenta. Sunt multe momentele in care e nedreapta pana si cararea in care ti se asaza parul dimineata- asa ca la ce te-ai putea astepta de la viata, sa fie dreapta? Important e sa fii tu. Dreapta adica, mereu.

Ma uit la tine cum dansezi si esti asa frumoasa, zau, infinita si ireala in cat de reala esti pe langa tot ce se intampla. Si in momentul asta am uitat tot ce imi doream sa iti urez. Nu pot decat sa sper ca o sa fii asa toata viata, exact asa cum esti acum in clipa asta: cu parul usor ravasit, cu niste broboane de transpiratie calduta pe frunte, pe pometi si pe sub cearcane; cu obrajii supti de emotii si oboseala, inconjurata de oameni care se uita la tine ca la o raza de soare.

Ascult twist-ul din ‘Pulp Fiction’ si, cacat, imi dau seama cat de din alta lume e si cat de mult chiar trebuie sa ma uit la acel film. Cred ca o sa o fac in seara asta. Si apoi voi asculta ‘Vienna’ de la Billy Joel si ma voi gandi la cum ai crescut.

It’s goddamn freezing on this beach. Montauk in February, brilliant, Joel.

Nesta noite

a tremura

amola as facas

beijam suas armas

aniquila reinos

chicoteia a sombra da areia

arrasta-a de volta

as guardam

dormem iguais a meninos de leite

Gânduri

Se invarte camera. Tremur. Imi tremura mainile, toracele, picioarele. Se cutremura pamantul. Nimic nu e stabil in jurul meu. Nu am aer sau e prea mult. Am mainile reci, dar imi ard tamplele. Am contractii? Sau ma strange stomacul, sau zboara ceva prin el. Pulsul e puternic, in artere. Inima e nelinistita, se zbate. Gandurile-mi sunt amestecate. Totul e pe dos, in parametri formali. Nu merg, nu stau intinsa. Levitez… sau ametesc? Patul nu sta nici el locului. Se clatina. Cica ar fi unul care sa ma adoarma, dar nu mai sunt la varsta. Nu dorm noaptea din cauza insomniilor, ci a gandurilor. Multe.