treias

Tot ce se întâmplă o dată, poate să nu se mai întâmple niciodată. Dar tot ce se întâmplă de două ori, se va întâmpla cu siguranță și a treia oară.
—  Paulo Coelho (“Alchimistul”)

come and see me. I am dust divine. I am
undivided sand. a poem, a paean, a nympth enshrouded by shrub,
enshrined,
I am dying Pan, moan, ask, I am a flute,
I am I. I learn to be mai-
treia | my,
what kind of hyphen is that)
I am none, I’m vacant, I am un-sad,
Un-said,
I am none of what I thought I am.
I am
foam
and [scintillating]
sand.

25 february 2016

Urma să plâng. Urma să ajung acasă, să-mi arunc teneșii obosiți la intrare și să merg direct către pat.
Voiam să mă bag sub pătură și să plâng până mor, era singura soluție la care mă gândisem. Mi-am dat seama că nu sunt genul de fată care să facă asta. Nu o să mă descarc prin lacrimi. O să scriu. O să scriu până ce infinitul de caractere o să-mi spună să mă opresc.

Ceva mă doare, cred că inima. Nu, mă doare întreg corpul. Mă dor ochii, mă dor atât de tare încăt uneori lăcrimează fără oprire. Le-am spus să înceteze, mi-au răspuns că-s prea obosiți să o facă. În liniștea asurzitoare a nopții, ochii mei nu adorm. Ochii mei sunt deschiși, mintea mi-e în flăcări, inima prea rece, sufletul cred că s-a înecat de mult. Sunt vie într-un corp mort, un corp fără suflet și fără vlagă. Ciudat, nu-s tristă. Nu par a fi, cel puțin. Cum poate o persoană care vibrează și râde non stop să fie tristă și fără vlagă? Nu, e imposibil.. sau posibil în cazul meu. Nu am nici cea mai mică idee ce simt. Nu am idee ce-i cu mine, cum am ajuns să fiu în starea asta? Mi-e scârbă. Mi-e frică, iar pentru o persoană care nu se teme de nimic, frica-i o povară. M-e frică să-mi fie frică. Și de la ochi am ajuns la frică. Mă dor și nopțile. Mă înjunghie. Noaptea vine odată cu insomnia, un prieten care-și ține în mână instrumentul de tortură. Oh.. și cât îi mai place să se joace. Tremur. Îmi spun încet că-i trecut de patru dimineața și că orele disponibile de somn se micșorează din ce în ce mai mult, însă corpul nu pare să mă asculte. Aerul se subțiază și parcă-i simt prezența. El. În minte, întipărit pe suflet și pe corp.

Oamenii nu înțeleg. Oamenii, oricât ar fi ei de apropiați, pur și simplu nu pot înțelege prin ceea ce treci. Își pot imagina, își pot face scenarii sau se pot pune cât de cât în locul tău, însă la sfârșitul zilei, aceștia se întorc la viața lor normală, iar tu, tu.. copile, tu suferi și plângi și nici măcar nu știi de ce.

Cum pot să-l iubesc atât de mult? Cum pot să iubesc un suflet și un corp și niște ochi ai naibii de verzi atât de mult? Cum poate un om să mă sfâșie, să mă distrugă atât de puternic încât să mă pierd pe mine? Poate nu m-am pierdut, poate mereu am fost oarecum rătăcită. Însă jur, sufletul meu a existat. Era așa cald, un suflet ce iubea lumea, iubea fericirea și se cunoștea pe el, un suflet ce îi lumina pe toți, ce iubea oamenii și se îndrăgostea și încălzea. Știu că nu a dispărut, e prea puternic pentru asta. Poate încă e aici, poate încă e în mine și se zbate să supraviețuiască. Poate e rănit, poate e otrăvit. Otrăvit de el, de cuvinte și de speranțe false, de lacrimi amare în nopți târzii, de amintiri și persoane distructive. Persoane ca el. El. L-am ales pe el. Dintre sute de oameni, sute de suflete și corpuri, sute de chipuri și minți și ochi verzi, pe el l-am ales. Și l-am ales atât de bine, încât acum îmi privesc distrugerea și-o scriu aici. Și plâng. El apare, vine și formează o poveste, sau o aproape poveste, mă distruge și dispare. Reapare. Pleacă iar. Revine și mă distruge a doua oară, a treia, a patra, până mă pierd. Și cam asta mi se întâmplă. Care-i rostul acestei așteptări dacă niciodată nu se va întâmpla nimic? Dacă din nimic se dezvoltă nimic și nimic și mă sfâșie la inifinit? Dacă nu o să mai rămână nimic din mine? Tot ceea ce mă definește dispare încetișor, toate zâmbetele, glumele, pasiunea, toate pleacă și insomnia se extinde, corpul și sufletul slăbesc până în punctul zero.. Nu vreau, nu pot, nu se va întâmpla. Aș vrea să fie adevărat, însă în ritmul ăsta nu mă văd prea bine. Am nevoie să scap, să respir în totalitate, nu doar doze mici de aer, cât să nu mor, dar să mă chinui încetișor.. Am nevoie să-l uit, să dorm și să nu mai tremur, să fiu eu. Am nevoie să ies din cușca iubirii neîmpărtășite, iar după aceea să caut leacul împotriva lui, care să țină până o să mor. Și după. Am nevoie de prea mult și știu că nu o să primesc, știu. Mă doare. Vreau să-mi treacă.

anonymous asked:

Să-ți spun o poveste. Probabil ai auzit de povestea omului din Târgoviște care s-a sinucis , aruncându-se de pe un bloc cu 9 etaje. Eram acolo.. Oamenii îl încurajau s-o facă si aplaudau.. Mi-e scârbă.

Nu am fost de față, dar sunt mai multe sensuri. Un prim sens: psihologie inversă. Dacă omului îi cânți în strună cu ce vrea să audă, va vrea din ce în ce mai multă atenție, tocmai de aceea îl încurajezi pentru a-l descuraja (psihologia inversă cum ziceam dar depinde de mulți factori. Nu mereu este bună.) Al doilea sens: dacă oamenii ce l-au încurajat, au zis-o în spirit de amuzament pentru ei, atunci da, toată dizgrația. Si a treia variantă preferată de mine: se numește selecție naturală.

Am învăţat să lupt până-n pânzele albe pentru ce iubesc, dar doar dacă persoana aia merită şi lupta e reciprocă.
Am învăţat  că orice greutate îmi e dată ca să mă facă de două ori mai puternică, nu să mă înjosească.
Am învăţat că nu-mi merită nimeni lacrimile, doar cele de fericire.
Am învăţat să gândesc matur.
Am învăţat să fiu mai înţelegătoare.
Am învăţat să ofer mereu a doua şansă, niciodată o a treia.
Am învăţat să fiu de două ori mai bună, dar până-n punctul în care văd că cei cărora le ofer bunătate, profită de ea.
Am învăţat să iubesc cu tot sufletul, fără să-mi fie frică de ceea ce simt, fără să-mi fie frică să spun ceea ce simt.
Am învăţat să iert, dar doar părerile sincere de rău.
Am învăţat să caut binele în orice situaţie.
Am învăţat să nu las nici o zi să treacă fără să zâmbesc, chiar şi din cel mai stupid motiv.
Am învăţat că viaţa merită trăită în aşa fel în cât să-ţi fie ruşine să o povesteşti, dar al naibi de frumos să ţi-o aminteşti.
Şi cel mai important, am învăţat să nu am regrete.
—  iubire-cu-toping-de-ciocolata
Nu-ți pot spune dacă te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut sau dacă a fost a doua, sau a treia, sau a patra. Însă îmi amintesc de prima clipă în care te-am văzut venind spre mine şi mi-am dat seama că, într-un fel, întreaga lume părea să se evapore când eram cu tine.
—  Cassandra Clare
Obisnuiesc sa vorbesc despre mine la persoana a treia,obisnuiesc sa caut ceva care sa semene cu mine in fiecare carte pe care o citesc,in fiecare fragment peste care dau din intamplare,in fiecare loc in care sunt purtata,dar astazi nu.Astazi nu pot face asta,desi as vrea,probabil ar fi mai usor.
Astazi o scriu despre ei,despre familia mea si probabil ca sunt omul negru din jocul pe care il jucam cand eram mica,doar ca nu mai pot sa tin totul in mine,sunt ca o bomba cu ceas,care mai are putin si explodeaza.Astazi va fi prima si ultima data cand voi face asta,cel putin sper sa fie asa.
Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum sunt in capul mea,poate ma insel si doar perioada adolescentei este de vina pentru tot,dar am impresia ca m-am pierdut cu mult timp in urma de aceasta familie,am impresia ca am incetat sa mai fac parte din ea.
In ultimul timp lucrurile au mers din ce in ce mai prost.Tot ce fac cand parintii mei sunt acasa este sa ma cert si sa imi inabus lacrimile.Ei nu traiesc in prezent,sau s-ar putea ca eu sa traiesc in trecut,dar niciodata nu arata ca se bucara ca am reusit sa fac ceva in ziua respectiva.Nu pot sa se opreasca in loc si sa se bucure pentru mine,sa fie mandrii pentru o amarata de secunda.Nu e sfarsitul lumii daca sopresc pentru cateva minute ca sa ma imbratiseze sau sa imi spuna o vorba buna.De cand ma stiu nu am auzit altceva de la tata decat “Nu mai plage,ca ma enervezi!”.Cum sa spui asta unui copil care nu stie cum sa se opreasca din plans?Cum?
S-ar putea sa exagerez,dar de multe ori am avut impresia ca daca ai mei ar fi divortat acum cativa ani ar fi fost mai bine.Nu inteleg de ce nu au facut-o.In fiecare luna se cearta ca nu le ajung bani,ca au prea multe datorii isi arunca unul alutuia in fata ca isi iau copiii si pleaca si pana la urma tot eu sunt cea care se simte vinovata.
Ei nu inteleg ca nu sunt copilul acela fericit pe care ei si-l imagineaza.Ei nu inteleg ca am nevoie sa fiu singura pentru ca am nevoie de liniste,nu inteleg ca am nevoie de afectiune si de o vorba buna.Ei nu inteleg ca ma simt ca dracu’ si ca am impresia ca toate se intampla din vina mea.
Ei nu stiu de cate ori am plans fara sa ma vada,de cate m-au ranit cuvintele lor,de cate ori am simtit ca daca nu m-as fi nascut ei ar fi fost o familie fericita.
Le sunt recunoscatoare ca imi ofera un acoperis,posibilitatea sa ma duc la scoala si toate celelalte,dar nu mai pot sa traiesc cu senzatia aceea de “vreau sa plec de acasa cand ei vin de la munca”.Nu mai pot sa traiesc printre certuri si ce e cel mai rau e ca nu le pot spune,nu m-ar asculta si mi-as face mai mult rau.
Nu stiu daca ceea ce am scris are vreun sens,nici nu imi pasa.As fi vrut sa fie diferit,sa fiu mai apropiata de parintii mei,iar ei sa-si de-a seama cand nu sunt bine,dar e putin cam tarziu pentru asta.
Imi cad lacrimile siroaie pe obraji,dar nu mai dau doi bani pe ele.
—  19augustanonimat