timp pierdut

Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile. Am învățat că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.

Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile. Am învățat că nu are rost să ma zbat să fac parte dintr-o viața în care nu sunt dorit și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost.

Știi atunci când se duce totul dracului și nu mai știi ce e cu tine? Când simți că nu mai poți, când simți că vrei să mori, să lași totul. Să nu mai vezi pe nimeni și nimic, când vrei să arunci totul deoparte, când vrei să nu te mai doară. Când simți că depresia ia control asupra ta, când simți ca iți curge prin vene, cum iți inundă mintea cu gânduri necurate, când inima te doare. Când nimic nu-ți mai merge, când simți că ai nevoie de un psiholog. Când iți simți sângele curgând cald pe mână, după ce te-ai tăiat. Când simți că totul moare in jurul tău, că nu ai prieteni, că nu ai nimic pe lume, când simți că ți-e greața de tine, atunci când te uiți în oglindă și iți dai seama că arăți mai rău ca naiba, când iți dai seama că ești judecat pentru toate astea. Când speri că după rău va veni în sfârșit binele, totul devine mai rău. Când începi să minți, când te închizi in tine, când încă mai ai un gram de speranță. Apoi realizezi că speranța-i pentru fraieri. Brusc devii rece și nu mai lași binele să te mai atingă. Nu mai lași nimic să te atingă. Devii mai rece ca gheața. Lacrimile iți curg mereu și mereu, parcă nu se mai opresc. Dar lacrimile te mai țin în viață. În rest ești mort. Mort pe dinăuntru. Din nou realizezi că ești singur, te tai din nou, suferi mai rău. Depresia te înghite. Devii micul ei dejun, prânzul și cina. Gramul de speranță moare. Lacrimile curg mai tare. Realizezi că defapt binele nu vine la toți. Că te-a uitat la o gară îndepărtată. Pentru că te închizi în tine, lumea te judecă din nou. Ești mort pe dinăuntru. Aștepți să mori și în experior. Aștepți, aștepți, și aștepți din nou. Iți dai seama că ți-ai irosit viața așteptând sfârșitul ei. Ai pierdut totul. Ai pierdut un timp pe care nu îl vei mai vedea niciodată. Decizi să-ți termini tu suferința interioară. Poate un pistol, o frânghie, un pumnal, pastile… atâtea variante. Tragi la sorț una din ele, și s-a sfârșit.
Încerci , încerci din nou și din nou să nu suferi, râzi , zâmbești, te prefaci că totul iți merge bine. Te prefaci că ai încredere în oameni, te prefaci că totul e bine, că totul merge exact cum vrei tu. Toți par să creadă , nemaiuitându-se în ochii tăi, din care aproape curg lacrimi. Îți ascunzi suferința după un zâmbet. Devii din ce in ce mai bun la asta. Devii din ce in ce mai bun în a te preface că ești bine. Îți ascunzi suferința citind, invățând, ignorând pe cei din jurul tău.
Brusc simți nevoia unui prieten lângă tine. Dar nu e nimeni acolo care să înțeleagă ceea ce simți. Nu e nimeni acolo care măcar să încerce să te înțeleagă. Ești singur într-o mare de oameni, mort de-a binelea. Distrus. Dar micul gram de speranță și bucurie, acel gram pe care tu îl crezi mort, se lupta zilnic cu depresia. Dar e greu ca o armată mică să învingă ceea ce nici măcar tu nu poti. Din când în când te mai motivezi să nu plângi, să râzi, să fii bine, să ieși din depresie. Dar ești slab. Ești atât de slab încât te tai din nou. Iți vezi sângele curgând pe mana. “Eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă , eu sunt ceea ce aleg să devin.”

*textul nu îmi aparține, dar e ceea ce simt*

Discuție,cafea și țigări

— Te vei cupla cu cineva anul acesta?
— Probabil că nu.
— Hai mă,ce ai de pierdut?
— Timp. Nu mai vreau să pierd timpul. Data trecută am pierdut mult timp cu persoana nepotrivită și nu vreau să greșesc iar.

Viața mea a devenit aproape așa cum mi-am dorit să fie abia atunci când am înțeles un lucru: că timpul meu e limitat iar asta il face pretios. E singurul dar pe care-l am pe lumea asta. De fapt, viața mea înseamnă timp.Cred că sufletul unui om e nemuritor. Cred că se va întoarce într-un Întreg atunci când vom pleca de aici. Cred că mă voi întoarce acasă cândva. Cu toate astea, am un timp prestabilit, destinat mie.
Azi nu mai am timp de oameni care vorbesc mult și nu spun nimic. Nu mai am timp să leg prietenii „de plictiseală” sau din „singurătate”.
Nu mai am timp de prieteni falsi, de oameni goi și superficiali.Pentru că azi, stau doar lângă cei ce-mi sunt model în viață. Și cresc sufletește lângă ei, cu fiecare zi ce trece. Tot azi, știu sigur că e important să-ți alegi oamenii din jur cu grijă.
Azi nu mai am timp de pierdut cu relații care nu duc niciunde. Care nu construiesc nimic, care nu apropie, care nu mă ajută să cresc. Pentru că azi, nu simt nevoia să fiu cu cineva doar ca să fiu. Azi știu că sunt arhitectul propriei mele fericiri iar daca cineva alege sa iasa din viata mea, usa e deschisa…Nu mă mai afectează. Pentru că azi, nu mă mai opresc din drum. Azi știu ceva ce atunci nu știam: că timpul contează.
Azi, mă bucur de anii pe care-i am și de faptul că am lăsat în urmă oameni ce doar îmi îngreunau viata, că am schimbat unele obiceiuri proaste cu altele bune. Am învățat să aleg ceea ce îmi face bine și să mă feresc de lucruri inutile.
Azi, fiecare lucru care mă reprezintă, mă bucură. Fiecare pas e cu gândul că poate fi ultimul. Fiecare frunză ce zboară pe mijlocul drumului poate fi ultima imagine pe care o văd. Fiecare strop de ploaie poate fi ultimul pe care-l simt. Fiecare mișcare pe care o experimentez nu se va repeta altădată. Fiecare clipă pe care o trăiesc, nu se mai întoarce.
Azi mă respect, mă iubesc, nu port resentimente,nu sufăr că nu-s înțeleasă, cu toate ca simt singurătatea mai mult ca niciodata, nu pierd timp. Azi am curaj, pretenții și nu mă tem să trăiesc așa cum gândesc. Azi știu că tot ce fac, fac pentru mine.Simt, cu fiecare zi, cum adaug lucruri bune și le înlătur pe cele fără de folos. Mă limitez la liniște, oameni adevărați, respect, încredere și bun simț. Mă limitez strict la ce e important pentru mine și cei dragi.
Azi, nu mai scriu sau vorbesc despre lucruri pe care le-aș face. Azi scriu și vorbesc despre lucrurile pe care le fac.
Pentru că azi, timpul meu e tot ce am mai scump.
—  Deny Drogzz
Traim intr-o lume in care totul este normal. Faptul ca ucidem cu gandul, insomniile, stresul, viata falsa e pur si simplu normala. Stau si ma gandesc uneori daca mai are rost.. daca mai are rost sa imi bat capul cu ceea ce se intampla in jurul meu, ma simt pierduta. Pierduta printre minciuni si oameni falsi care vor sa raneasca, sa raneasca atat de tare incat sa cedezi. Sincer am avut momente in care am cedat, dar mereu am revenit , niciodata nu am lasat o persoana sa ma calce in picioare, nu neaparat pe mine, dar pe sentimentele mele care in ultimul timp am inteles ca trebuie sa le tin pentru mine. Tocmai ai citit o minciuna. M-am lasat de multe ori calcata in picioare si fara sa vreau m-am gandit la binele celorlati inaintea binelui personal, ceea ce mi se pare normal avand in vedere ca nu sunt o persoana egoista. Nu vreau sa se simta ceilalti rau din cauza mea si daca asta se intampla ma consuma. Ma consuma atat de tare incat fiecare lacrima care imi curge pe obraz parca arde. Nu ma pricep la cuvinte si nu imi place sa lungesc totul cu vorbe frumoase, imi place sa fiu directa si sa stiu ca mesajul meu a fost transmis correct, invidiez lumea care se poate preface atat de bine.. nu as putea sa spun niciodata Te iubesc unei personae la care nu tin cu adevarat, si chiar daca sunt doar o simpla adolescenta normala, am facut asta am mintit… din nou si din nou desi acuma simt ca iubesc doar cateva pesoane am folosit acele cuvinte aparent banale absolute gresit in unele situatii. De-a lungul timpului am invatat ca nu merita.. nu merita sa lupti pentru persone care nu te asculta si care nu isi dau interesul la fel de tare pe cat il dai tu si asta e normal, deoarece toti avem problemele noastre si inteleg asta, dar asta nu inseamna sa nu acorzi o sansa la ceva ce ar putea fii adevarat. Suntem adolscenti si niciodata nu stim ce vrem si ce este mai bine pentru noi.. nu ma cred eu foarte matura ca spun aceste lucruri, dar vreau ca cineva sa inteleaga ce doresc eu sa transmit si asta e faptul ca nu suntem apreciati la adevarata valoare.. parerea generala este una foarte proasta, da suntem generatia care sta cel mai mult pe internet si da poate ca in timp s-a mai pierdut din respectul fata de parinti si rude, dar in sufletul nostru suntem apropiati unii de altii, dar frica de respingere este una mult prea mare. Toti am avut momente in care am fost de respinsi si de aceea incepem sa ne indepartam unii de altii si sa nu mai spunem lucrurile frumoase la ceilalti, preferam sa vedem defectele si fiecare ajutor este defapt unul fals, toti asteptand ceva in schimb. Inteleg tot ceea ce face cineva si nu condamn alegerile nimanui, avand in vedere ca sunt bazate pe unele traume sau este vorba doar de spontanietate. Iubesc schimbarile, iubesc schimbarile in bine in care invatam din greseli, dar de ce nu putem invata inainte sa ni se intample ceva rau… inainte sa fie prea tarziu, niciodata nu ascultam de cei din jur si de ce cele mai mjulte ori ajungem sa regretam. Iubesc muzica care este mereu langa noi si de cele mai multe ori ea ne aduce impreuna, la bine si la greu.
Si de ce sa condamn pe cineva cand chiar eu am facut cele mai mari greseli posibile… am ascultat de altii si nu de propriile ganduri, mi-am pierdut prieteni din cauza unor lucruri marunte, am vrut sa ma las de dansul care ma vindeca mereu si cel mai grav e ca am lasat sa plece din viata mea personae pe care nu le voi uita niciodata, mereu voi trai cu gandul cum ar fi fosta daca.. daca nu ii lasam sa plece, daca nu spuneam Te iubesc unor personae care nu merita, daca nu as fi fost atat de superficiala.. si in continuare nu ma pot schimba.. mereu voi face alegeri gresite, dar macar am invatat unele lucruri si sper ca macar o persoana ma intelege..