statui

Prima întâlnire…
Vorbeam des cu o persoana pe internet, ne înțelegeam bine la un moment dat ne consideram *frați*. Dar, intr.o zi ne.am racit, nu ne mai scriam nu mai vorbeam nu mai eram nimic unul pentru altul…
Am hotărât să merg in oraș cu gând de a mă intalni cu niste amici. Pe drum spre ei m.am întâlnit cu persoana cu care am vorbit 6 luni la rand… Acesta era cu o fata. În loc să fie uimit de întâmpinarea mea el mi.a făcut cu mâna și a luat.o pe față aceea de mână și au plecat… Mi.am păstrat demnitatea până ce ei au trecut de mine, apoi mi am acoperit fața cu palmele și plângeam, mult, mergeam că un om beat deoarece eram tulbure, nu.mi venea a crede că persoana care mi.a intrat în suflet atât de rapid a putut să mă uite intr.o săptămâna.
Seara, mi.a scris…
-Buna
-Buna…
-Esti bine?
-Da, tu?
-Da… De ce ai plâns după ce am trecut pe lângă tine?
-Nu am plâns.
-Dar atunci de ce lacrimai?
-Pentru că tu te.ai uitat ca la o persoana cunoscuta deja de 2 ani. Ce crezi că numai fetele trebuie să facă oarecum *primul pas*, iar băieții doar să facă parte din decor?
-Nu înțeleg de ce te.ai suparat?! Ce ți am făcut așa rău?
-M.ai ignorat, poate vroiam sa fie altfel la prima noastră *întâlnire*.
-Nu am chef de tine! Pa.
Când am auzit aceste cuvinte am pufnit in plans… I.am dat blok si de atunci nu am mai vorbit cu el.
Intr.o sâmbătă m.am dus la mall iar acolo l.am văzut stand pe o banca lângă o florărie… M.a văzut și el și s.a ridicat a cumpărat repede o floare iar când m.am apropiat mi.a daruit.o. Vroiam să plâng dar nu puteam nu mai simțeam nimic… El m.a strâns în brate. Eu țineam mâinile drepte pe lângă corp că și cum eram o statuie…
-Ce ai?
-Te cunosc?
-Spuneai că nu vei pleca…
-Si tu spuneai că mereu vei avea nevoie de mine doar că ultima oară când am vorbit “nu aveai chef de mine”…
ți-aș sculpta statui de granodiorit pe gresia din baie
apoi le-aș mâzgăli pe chip un lotus senin sau un crin
carne palpitândă scormonind flămândă
prin praful de lut care astupa inima gemândă
turna ploaie viole(n)tă din cerul electric
ochii oamenilor născuți în iulie
sticleau în oglinzi retrovizoare
încăperea fără tine mi se părea tot mai strâmtă
Regresesc

“Incotro vrei sa te indrepti?”
Nu stiu! Nu stiu! Tip, vreau sa inteleaga!
Cuvintele se descompun in aer
Si se sterg.
Stau pe loc.
Impietrita. Nu pot face nici un pas
Imi doresc sa merg, sa fug, sa zbor
Sa plutesc in reverie in miscari lungi de vals.
Dar din contra
Ma duc la fund…
Vreau sa ma zbat, sa evadez
Sa preiau din nou controlul
Sa dansez…
Dar nu pot
Nu pot! Tip
Nu pot nici macar sa visez
Pentru ca nu stiu la ce
De aia o sa stau aici…
Impietrita.
Amortita.
Un ecou si o statuie ale unei vechi dorinte,
care s a pierdut demult
Mi a scapat intr un moment de neatentie 
Fugind, neprivind inapoi
Si lasandu-ma rece
Un ideal atat de vechi
Pierdut atat de demult
Lasat intr-un cadru obscur
Intr-o carte de povesti
Pe o noptiera vaga 
Prafuita.
Langa o lampa stinsa.
Acompaniand un pat,
Patul fetei cu-o dorinta
Dorinta ce demult a scapat.

Valurile vuiau si suierau la tarm. Nu era o atmosfera romantica si stiam ca asta nu semana cu nimic din ceea ce fusese intre noi in trecut.
Stateai langa mine si ma priveai adanc, in tacerea noptii. Nu stiam ce urma. Fruntea-ti era impenetrabila si fara de cuta, privirea serioasa si corpul tau emana o raceala de nedescris. Erai inalt si eu ma simteam ca o copila neputincioasa in fata unei furtuni. Caci asta fusese in inima mea in ultimele sapte luni. Ai plecat, te-ai intors, atat de schimbat si atat de rece, de nerecunoscut. Iti citeam pe buze nevoia de mine. Iti citeam suferinta si resemnarea, iti citeam dorinta ce mocnea in tine. Voiai sa te eliberezi de vina, voiai sa arunci in mare orice demon ce-ti misuna prin suflet de atata timp. Imi doream sa-ti cuprind mana, dar ai facut-o tu inainte. Mi-ai strans-o cu putere intr-a ta, de parca n-ai mai fi vrut sa mi-o eliberezi niciodata. Am suras usor si te-am privit in ochi. Am dat de verdele nesfarsit, de campia senina sau de smaraldul algelor ce alergau pe malul marii. Erau frumosi ca-ntotdeauna, limpezi, calzi, erau ochii tai in ochii mei, privirea ta ce se oglindea in a mea. Erai tu langa mine, ca o statuie de gheata ce se topeste sub un soare bland. Erai tu, aici si acum, in fata mea. Eram eu, firava si nerabdatoare in fata ta. Te stiam, ma stiai, dar totul era ca un inceput ce voia parca sa galopeze spre sfarsit. Erai perfect, perfect pentru mine. Mereu am crezut ca diferentele definesc perfectiunea. Nu semanai cu nimieni, erai rece si totodata clad, cuminte si nelinistit, bland dar nestingherit. Vorbeai putin si spuneai multe, zambeai rar dar pur si simplu simteam ca colturile buzelor tale se ridica intr-un stol de fericire, ce-mi umplea inima si sufletul de fluturi. Erai sigur, mult prea sigur intotdeauna. Nu spuneai vorbe mari si nu faceai promisiuni. Asa erai tu, asta nu puteam sa uit. Aveai degetele catifelate. Le-am mangaiat cu repeziciune si le-am impletit intre ale mele. Picioarele ni s-au miscat la unison si au pornit spre apa. Nisipul ud ne alina talpile, iar apa calda si spumoasa fredona cantece neauzite in acel Univers noptatic. Voiam sa ne scufundam in infinit si sa nu mai iesim din el niciodata. Faceam un legamant nerostit, o promisiune ce ne lega fiinta pe veci, un pact cu Universul, atingeam in sfarsit eternitatea.
—  #insfarsitterminat

Simt vibrații în vârfurile degetelor
Și inima-mi pulsează
Neclar și vag se simte realitatea
Iluzia mă acaparează.

Camera întunecată
Se preschimbă-n câmp de lupă
Eu- vulnerabilă în mijloc
Dreapta - îngeri
Stânga - demoni

Spinii ce-mi fixează corpul
Se hrănesc cu sângele meu
Secându-mă
Lăsându-mă
O statuie, piatră
Alegerea nu-mi aparține
Aștept
Țipete scurte se-aud

Simt cum destinul mi se-nplinește
Cum una dintre forțe învinge
În întuneric un fir de speranță valsează
Și dansu-i e atât de hipnotic
Dar firul se îndepărtează

Încerc să-îl urmăresc
Mă lupt cu spinii
Înaintez
Secătuită

O licărire
Două
Și mă trezesc

—  Sentimente vărsate în versuri - 3 ( pheonixt )
Suflet pierdut.

     O ora tarzie a noptii marca totul.Ea,statea ca o statuie si privea vag pe fereastra aburita de respiratia ei calda.Pierduse de mult sensul realitatii,dar era imbratisata de un gol intunecat ce o seca de orice sentiment uman.Sufletul ei era un gol intunecat ce scartaia de fiecare data cand inima cauta,in zadar,un ultim gram de speranta.Era ca o bolnava,fara vlaga si roseata in obraji,aproape lesinata.

     Cu ultimele puteri s-a ridicat din locul in care sedea si si-a tarat incet trupul obosit pe scarile vechi din lemn ce duceau in gradina din spatele casei.S-a intins pe covorul verde,prospat spalat de picurii mici de ploaie ce au cazut pe pamant ore intregi.Un zambet amar s-a napustit pe chipul ei de copil.Cerul infinit ce i se deschidea in fata ochilor era la fel de gol ca si sufletul ei.Stelele si luna il parasisera,lasand in urma un gol infinit.Vantul batea puternic,iar ploaia cadea grav pe corpul ei rece.Era ca si cum natura exprima sentimentele pe care ea nu le mai putea simtii.

     Trecusera zeci de minute decand sedea in ploaie si in vant.Corpul ei era inghetat,la fel si sufletul,dar ea nu simtea frigul,nu simtea nimic,desi isi dorea cu toata ardoarea sa simta orice sentiment omenesc.Intr-o fractiune de secunda,corpul ei a fost imbratisat de doua brate calde.Si-a deschis ochii,inchisi pana in aceea clipa,vazand in fata ei ochii strainului care ii imbratisa trupul.Erau niste ochi negrii in care ea isi vedea sufletul.A ridicat-o incet si cu pasi grabiti a urcat scarile ce duceau spre camera ei.A intins-o pe patul moale si a invelit-o ca pe un copil mic.Caldura ii invada corpul,desi nu simtea acest lucru.S-a ridicat,lipindu-se cu spatele de perna si privind spre strain,amintirile i-au invadat inima.Cel care statea ingrijorat,la picioarele sale,era sufletul ei,isi amintea de acesta,dar nu il mai putea simtii.S-a ridicat in picioare si s-a indreptat spre fereastra.Privea prin ea negura noptii,in timp ce amintirile ii circulau prin fata ochilor ca un film ce rula la un cinematograf vechi.Isi amintea totul,dar nu putea simtii nimic.Era un cliseu al vietii.Ea,trupul acela fragil de copil se afla in aceasi camera cu el,cu sufletul ei.Il vedea,il atingea,dar nu il putea simtii.Il pierduse intr-o noapte,a fost pierdut,pana in clipa in care l-a regasit,dar acesta regasire nu insemna nimic.Ea,l-a pierdut demult,chiar daca acuma il are in brate,iar el va ramane pana la sfarsitul universului un suflet pierdut.

anonymous asked:

Okay. Niall po wszystkim stara się jakoś odbudować relację z Zaynem. Zaprasza ich do siebie do NY na miesiąc. Zayn nie chce się zgodzić, ale po długich namowach i fachach syna zgadza się. Niall próbuje ze wszystkich sił jakoś przekonać do siebie chłopaka, ponieważ zrozumiał co stracił przez te 18 lat. Zayn odrzuca wszystkie zaloty. Wkurzony syn pewnej nocy przychodzi do sypialni ojca mówiąc, że coś złego dzieje się z Ni. +

++ Przestraszony mulat biegnie do sypialni byłego kochanka, a drzwi zostają zamknięte na klucz. Zaczyna krzyczeć na syna, że ma go wypuścić przez co budzi gospodarza domu. Mężczyźni zaczynają rozmawiać, a ich syn, który nie słyszy już żadnych wrzasków czy nawet rozmowy otwiera z zaciekawieniem drzwi i widzi coś czego nie chce zobaczyć żadne dziecko. I nie był to tylko pocałunek. Powodzenia :D

Okej. Druga część Zialla, o którą prosiło mnie parę osób. Jeśli nie czytaliście części pierwszej, to możecie znaleźć ją tutaj. Muszę powiedzieć, że to pisało mi się ją zdecydowanie lepiej od pierwszej, ale cóż, może ocenę pozostawię wam :D Poeksperymentowałam też trochę i ten prompt jest napisany w czasie teraźniejszym. Co myślicie? Lepiej, gorzej? Poza tym jak zwykle prompty w moim wydaniu nie są wcale promptowe. To coś ma ponad dwa tysiące słów, więc cóż… enjoy (mam nadzieję)! :)

EDIT: Przeczytaj na ao3!

Keep reading