radulescu

Stii, noi paream c-am (re)inventat iubiea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si mai seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii…Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul din tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta…Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.
Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuinta te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt. Si mult mai putin frumoasa…Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta…
Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mocirloasa. Dar de fapt, s-au tot asezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am trait exclusiv pentru tine, de cand te stiu. Am venit dupa tine mereu, am iesit cu toti prietenii tai mereu, am fost acolo, langa tine, de cate ori am simtit ca ai reala nevoie. Am fost femeia ta cum nu stiu cate femei au fost ale altui barbat, refuzand si simplul gand de a fi cu altcineva. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de-atatea ori din lumea mea si… m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi noapte, ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cand ii esti in brate…
Cred ca trebuie sa ne alegem finalul. Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tina, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fim impreuna. E ceva
in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu, da. De-aici, poate, desincronizarea.
Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit inainte…Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.
Atat…
—  Sculptura in mar- M.Radulescu
I hang onto a word, the one word that Romanians are so proud of because they say it can’t be translated into any other language. The word dor. […] It means something like longing, like a yearning that you can’t explain and you don’t know why you have it. It hits you when you look at certain landscapes and listen to certain music, such as music played on special Romanian instruments whose names are untranslatable, flutes with many tubes and instruments like huge horns. Then you see the mountains where your ancestors lived and fought the Turks and the Huns and the Visigoths, and where they looked at the sky and dreamed the way you look at the sky and dream now. You look at all that, and you become melancholy and you yearn for something. That’s what dor means.
—  Domnica Radulescu, from Train to Trieste (Knopf, 2008)
I knew I was on my native soil. I felt it in the way dawn filtered through the tall, symmetrical fir trees. In the way sunflowers swayed in the warm-cool summer air that caressed my face through the open window. I knew it from the smell of wet tree bark, pine resin, and the and the unique scent of the flower called queen of the night that opened up at dusk and filled the air with its dizzying fragrance until dawn all summer long. I knew it because all my limbs felt the right size, and because I could hear the echoes of my name, my laughter and moans stuck for ever in the valleys. I came back avid for the smells and tastes of my childhood.
—  Domnica Radulescu, from Train to Trieste (Knopf, 2008)
In order not to lose myself in this city of strangers, I carry a country inside my head. My parents’ memories become my own, as if I had lived their childhoods, their adolescence and I have collected the memories of my aunts and uncles, too, and my cousins, and the memories of characters in books I’ve read.
—  Domnica Radulescu, from Train to Trieste (Knopf, 2008)