plaiurile

Sufletul ți-e atât de zbuciumat pentru că odată ai ales cu bună știință să îl oferi oamenilor.Însă omenii nu au apreciat asta,nu s-au mulțumit doar cu atât.Și au început să-și facă de cap.I-au atrofiat cu răutatatea lor desăvârșită plaiurile,iar castelul de sentimente l-au distrus cum au știut ei mai bine,rămânând în final doar o ruină și o pustietate bolnav de ucigătoare.Acum cu mare greutate încerci să readuci totul la viață,dar uneori ai impresia că îți este peste putință.Că durerea cu care te confrunți este mult prea mare,că marea agoniei în care te afunzi este mult prea adâncă,că timpul ți se scurge printre degete mai ceva ca nisipul fin.
Că oamenii vin și pleacă,dar de cele mai multe ori pleacă.Și când pleacă nici măcar nu o fac într-o manieră elegantă,cu bun simț.Pleacă cu sulițe și trâmbițe distrugând totul în jurul lor.De aceea oamenii uneori intră în viața noastră cu scopul de a ne arăta că ne pot lua totul mai puțin durerea.