m-am-luptat

Dragă el,

Să știi că nu te-am uitat. De fapt, nu cred că te voi uita vreodată. Ai fost prima mea iubire.. Sau cel puțin așa am crezut. Nici măcar nu mai știu acum ce să cred. Atunci aș fi zis că ești totul pentru mine, aș fi renuntat la orice, numai pentru a-ți fi alături. Nu te cunoșteam de mult timp, dar în acele câteva zile m-ai făcut să simt. Ce? Credeam că e iubire. Încă mai cred că a fost iubire. Dar am fost prea mică, prea neștiutoare. Iar tu ți-ai bătut joc de naivitatea mea. Știai că am fost ranită, știai că am probleme cu increderea, că nu voiam să mă atașez de tine, că m-am luptat cu toată fiinșa mea să te îndepărtez. Dar ție nu ți-a pîăsat. Te-ai luptat și tu la rândul tău să îmi dobori zidul și ai reusit. Ce ai făcut după? Ai plecat. Mi-ai dat speranțe pentru o viață mai bună, o viata în care aș fi iubită, în care aș avea pe cineva căruia să îi pese de mine, mi-ai dat totul, după care ai plecat și m-ai lăsat fără nimic. Nu îți port pică pentru asta, dar eu încă mă învinovățesc pe mine pentru tot. Și nu pot să te iert că m-ai distrus mai mult decât eram înainte, atât de mult încât nu cred că voi mai reuși să îi ofer altcuiva nici măcar jumătate din ceea ce ți-am oferit ție. Iar pentru asta nu te pot ierta. Pentru că tu nu ai meritat. Dar poate că el da.

-Fata de 17 ani care a crezut în tine. 

Tu habar n-ai cât de mult m-am luptat, 
în interior câte lupte s-au dat, 
de câte ori am vrut să-ți cer un sfat, 
dar m-am oprit, mereu subit, 
oricum n-aveam numărul tau și
nici ce sa-ti zic .
—  Neli- tată.

PENTRU CEI CE NU ȘTIU SĂ PREȚUIASCĂ”

„Eşti aşa frumoasă, iar eu sunt aşa prost”

Nu ne-am văzut de mai bine de un an, dar ne urmărim reciproc pe site-urile de socializare că deh, suntem doi oameni “civilizaţi”. Ea a rămas la fel cum o ştiam: minunată şi singură. Eu, în schimb, am pus 7 kg de-atunci, nu prea mai ţin legătura cu mulţi dintre prietenii mei, nu mă mai pasioneaza viaţa de noapte şi pe deasupra am şi o relaţie stabilă.
Nu sunt fericit, vă spun drept. E numai pace în jurul meu, m-am împăcat în sfârşit cu mine însumi şi simt cum mă scaldă liniştea. Dar asta nu e fericire, oameni buni. Tocmai pentru că nu simt nimic. Nu-mi aud inima cum bate, nu simt respiraţia cum mi se îngreuneaza, nu am nicio palpitaţie, nu ma înalţă nimic, nu mă doare nimic, nu mă atinge nimic. Ce dracu’ fac?
Mi-a fost frică să o iubesc, recunosc. Am găsit scuze stupide cum că eu nu sunt pregătit pentru o relaţie, că eu nu vreau să invesesc sentimente, că suntem prea tineri, că e totul prea simplu aşa cum e şi că nu are rost să ne complicăm. Şi ce credeţi că a facut? În maxim o saptămână am dat-o dispărută de-a binelea.
Ştiţi de câte ori am vrut să îi spun că mi-e dor? De fiecare dată când am întins mâna spre cealaltă parte a patului şi am simţit un gol. Nu patul gol, ci pe mine gol.
Ştiţi de câte ori am vrut să o iau în braţe şi să o ţin acolo minute-n şir? Nu, nu ştiţi pentru că nici eu nu ştiu. Mi-ar fi fost imposibil să număr. Dar m-am abţinut, m-am dat bărbat puternic şi de neclintit, m-am luptat cu zâmbetul ei şi mi-am interzis în fiecare zi să o privesc vreodată adânc în ochi. Pentru că ştiam cu certitudine că acolo m-aş fi pierdut, acolo aş fi rămas, acolo m-aş fi înecat şi-aş fi murit: în irisul ei frumos.
Am visat-o într-o seară, tandră şi zâmbitoare, îmi mângâia părul în timp ce eu îi sărutam coapsele calde. Doamne, ce imagine! Zile întregi am avut un nod în gât, de parcă visul ăsta a fost singura dată când am apucat să trăiesc cu adevărat, singura dată când nu a trebuit să mă prefac.
Ştiţi…am obosit. Mă trezesc dimineaţa şi timp de 5 minute privesc absent tavanul. Urmăresc fiecare crăpătură, fiecare denivelare, fiecare urmă de vopsea trântită aiurea acolo, căutând cu disperare un motiv de bucurie, o explicaţie pentru limitele pe care mi le-am impus de unul singur, un sens al acţiunilor mele, un imbold care să mă facă să mă ridic dracului din pat. Dar pentru mine nu mai există nimic din toate astea, înţelegeţi? De ce să mă ridic? De ce să fac orice lucru pe lumea asta dacă oricum nu simt gram de emoţie? Mi-a murit fiinţa, oameni buni, vă spun.
Cică suntem ceea ce alegem să fim. Înseamnă că eu sunt la fel de prost. Iar tu sigur eşti la fel de frumoasă.

Admiri, placi, iubești, dorești…fiecare dintre noi avem poveștile noastre și fiecare poveste câte un protagonist. Aș minți dacă aș spune că nu am implorat pe nimeni să rămână lângă mine. M-am luptat ca persoanele dragi mie să nu mă părăsească și mi-am dat seama destul de târziu că ei chiar nu mai vor prezența mea în viața lor. Am căutat un simplu om doritor să mă asculte, să îmi asculte durerile și probleme fără să mă critice. Un om care să mă asculte și să tacă. Îmi place tăcerea pentru că nu rănește atât de tare cât o fac cuvintele. Când crezi că ai găsit ceea ce căutai și începi să te atașezi din ce în ce mai mult de el, să trăiești prin el, să fii obișnuit ca el să fie mereu acolo, apare cineva care îți ia tot ce ai mai bun. Și uneori nici nu te mai aștepți ca mereu și mereu acel cineva să fie aceeași persoană. După ce abia ai început să uiți de ultima oară când s-a întâmplat același lucru, se întâmplă iar. Și doare. Ai vrea să fugi cât mai departe și să nu te mai întorci. Te întrebi ce poate avea o persoană încât de fiecare dată renunță la tine pentru ea. Chiar dacă demonstrează că nu e ceea ce pare, reușește să joace persoanele pe degete și să facă altele să sufere cu zâmbetul pe buze. Nu am cerut prea mult, doar să îi pese de mine și să știu că ar apela la maine când ar avea o problemă. Dar nu s-a întâmplat așa. Eu nu mai contam deloc dacă își făcea ea apariția și mă călca în picioare. Nu o să-și dea seama că mi-a luat mereu tot ce aveam mai bun și m-a lăsat un om gol pe dinăuntru care căuta ce avea, dar nu găsea. Dacă nu a fost să fie de prima oară, nu o să fie nici din următoarele încercări. Viața îți dă semne că nu e să fie, dar nu toată lumea le percepe. Și oricât de înebunit ai fi după o persoană, nu uita de cele care au nevoie de tine și cărora le pasă, nu mult, foarte mult. Cele care au găsit în tine tot ce nu au avut vreodată: prieten, iubit, tată, bunic într-o singură persoană.
-Ziceai că ai fost destul dezamăgită ?
-Am fost , Şi poate încă sunt .
-Aşa şi eu cu toate că nu aş mai vrea să fiu .
-Uite diferenţa dintre noi e că eu mi-am călcat orgoliul , că am încercat să repar lucrurile că am luptat până la penibil ca să fie iarăşi bine , Şi ghici ce ? N-a fost . Şi-mi pare rău că poate n-am încercat destul , dar tu ? Tu pentru orgoliu ţi-ai lăsat sentimentele , ce fel de om eşti tu ?
-Nu poţi judeca ceea ce nu şti , a fost greu .
-Dacă nu lupţi pentru ceea ce vrei , meriţi ceea ce ai
-Şi tu ai luptat şi până la urmă ai rămas dezamăgită,eu nu am m-ai luptat şi acum sunt bine.
-Am încercat , dacă nu încercam mă simţeam mult mai rău , nu-mi pare rău , sunt prea fericită să-mi dau seama că am pierdut totul când defapt n-am avut nimic , relizez că deşi vreau , nu-mi trebuie . Înţelegi?