mäsä

Era tan hermoso y escalofriante, que me pregunté sobre la ciencia de las tormentas y cómo a veces parecía que una tormenta quería romper el mundo y cómo el mundo se rehusaba a romperse.
—  Aristóteles y Dante descubren los secretos del universo, Benjamín Alire Sáenz.
Sunt goalã.Nu mai am inimã, nu mai am suflet sau poate cã totuși le mai am,dar nu le mai simt cã-mi sunt amorțite de durere.Am obosit.Am obosit sã mai înțeleg ce se întâmplã în jurul meu și ce se întâmplã cu mine.Am obosit sã încerc sã înțeleg de ce trebuie sã fie așa și nu altfel,am obosit sã mai sper,am obosit sã mai visez,am obosit sã mai încerc sã supraviețuiesc,am obosit sã îmi parã atât de rãu pentru orice.Am obosit sã mã lupt cu viața.Am obosit sã nu vãd nici o luminã de nicãieri.Am obosit sã mai simt aceeași rutinã.

NGỌC BẤT TRÁC BẤT THÀNH KHÍ…

📖

Có một con thiên lý mã trẻ tuổi, đang đợi Bá Nhạc đến phát hiện ra nó.

Thương gia đến, nói: “Bạn sẵn lòng đi theo tôi không?”

Ngựa lắc đầu nói: :”Tôi là thiên lý mã, sao có thể đi theo thương gia vận chuyển hàng hóa được?”

Binh lính đến, nói: “Bạn có muốn đi theo tôi không?”

Ngựa lắc đầu nói: “Tôi là thiên lý mã, một binh sĩ bình thường sao có thể phát huy hết khả năng của tôi?”

Thợ săn đến, nói: “Bạn sẵn sàng đi theo tôi không?”

Ngựa lắc đầu nói: “Tôi là thiên lý mã, sao có thể đi theo hầu thợ săn?”

Ngày qua ngày, năm qua năm, con ngựa vẫn chưa tìm được cơ hội lý tưởng cho mình.

Rồi một ngày, khâm sai đại thần phụng mệnh đến nhân gian tìm kiếm thiên lỹ mã. Thiên lý mã gặp được khâm sai đại thần, nói: “Tôi chính là thiên lý mã mà ông muốn tìm.”

Khâm sai hỏi: “Bạn có thông thuộc đường đi trên đất nước chúng ta không?”, Ngựa lắc đầu.

“Bạn đã từng ra trận, có kinh nghiệm tác chiến chưa?”, Ngựa lắc đầu

Khâm sai lại hỏi: “Tôi có thể dùng bạn vào việc gì?”

Ngựa trả lời: “Tôi có thể một ngày đi được một nghìn dặm, một đêm đi được 800 dặm”

Khâm sai đại thần cho ngựa chạy thử một đoạn đường. Ngựa cố gắng hết sức chạy tiến lên phía trước, nhưng chỉ được vài bước nó đã thở hồng hộc, mồ hôi chảy đầm đìa.

“Bạn già rồi, không dùng được!”, nói xong khâm sai liền bỏ đi.

📖

Bài học : Quá khứ huy hoàng chỉ là lịch sử để nhớ lại.
Vì vậy, ngày hôm qua như thế nào không quan trọng, quan trọng là hôm nay ra sao, ngày mai sẽ thế nào!
Chúng ta không làm, người khác sẽ đến làm. Chuyện nhỏ không làm được, khoan nghĩ đến chuyện lớn.
Vợ kêu rửa chén, lau nhà thì ráng lau rửa cho sạch rồi hãy nghĩ chuyện bình thiên hạ =))

Cine pe cine minte, cine n-a vrut sã rãmânã?!
Mã gãseşti exact unde m-ai lãsat, între pustiu şi furtunã.
Unde ţi-am zis cã trecem peste orice dacã ne ţinem de mânã.
Şi-o sã fim suflete pereche dupã o viaţã împreunã.
—  Spike

Printre sicriile vechi ale nemuririi.
Eu îmi plângeam de-a pururi pe al lor lemn uscat,
Consecințele dureroase ale iubirii.

Oh,sicriu vechi și îndurerat,
De ce iubirea tu mi-ai luat?
De ce ai înãlțat-o în întunecata noapte
Pe meleaguri pustii unde nu se mai aud nici șoapte?
Strãzile sunt tãcute și ele.
Fiind crispate de-a mea crudã durere.

Oh,sicriu nemilos și crud.
De ce vrei sã-mi vezi în fiecare zi
Cum lacrimile usturãtoare
Pe fațã îmi curg?

Oh,sicriu negru și bolnãvicios.
De ce îmi fiori din corp
Ficare os?

Oh,sicriu nemuritor și rece.
De ce vrei sã lași amarul în marea durerii
Sã mã înece?

Oh,sicriu uscat și fãrã milã
De ce mi-ai luat a lui iubire?

Oh,sicriu fad
De ce lași stelele de zbuciumul meu sã se stingã
Și focul în sufletul meu sã se aprindã?


Sicriu etern al nemuririi
De ce mi-ai luat tu
Simțurile fericirii?

Sicriu înfrigurat și rece.
Aș vrea ca o datã
Și pe tine durerea sã te înece.

Și sã te sufoce cu dor și jale.
Eu privindu-te și cântând…
Pe corzile unei antice vioare.

Sã simți durerea și agonia
Sã aflii pentru prima datã
Cât de dureroasã e nemurirea.

Am renunţat!

“Am renunţat! Vreau sa încep din nou. Vreau sã învăț în cine sa am încredere, sã ştiu pe cine sa ascult şi cui sã mã deschid cu adevãrat. Vreau sã fiu o noua eu. O fată, intr-o lume în care dacã te laşi descoperit cu adevãrat ajungi călcat in picioare. Nu mai vreau asta, vreau sã mã schimb şi toţi oamenii care râdeau şi profitau de mine, de bunătatea mea vor vedea ce au pierdut şi vor avea de suferit. Exact cum am suferit si eu odata…”

youtube

Dream come true

Người phụ nữ duy nhất của anh, người phụ nữ khiến tim anh đập rộn ràng.

Cuộc đời anh đã từng rất buồn tẻ. Anh đã từng đứng giữa biển người mênh mông nhưng tình nguyện cô độc một mình. 

Mãi cho đến khi gặp em.

Em dịu dàng, không gì sánh kịp với sự tốt đẹp của em.

Không ngôn ngữ nào có thể diễn đạt. Nếu nhất định phải khái quát một câu, thì đó là: “Anh yêu em, bằng cả sinh mệnh và trí tuệ của anh.”

–Bạc Cận Ngôn | Hãy nhắm mắt khi anh đến (Đinh Mặc)–

Stau întinsă,simțind cum liniștea se așterne în tot ce mă înconjoară.
Stau și mă observ. Stau și încep să cad în cele mai negre gânduri. Încep să cad în gol.
Și mă observ. Mă observ cât mă chinui. Mă observ cât mă zbat.
Încep să realizez că..îmi pasa prea mult de persoane care nu ar da doi bani pe mine.
Încep sa observ cât mă gandesc la o simpla persoana,cunoscuta sau nu,care o observ pe coridoare,pe strada,parand nu prea bine. Zâmbete false,zâmbete de «încerc să fiu ok» …
Mă gândesc prea mult la persoane care nu se gândesc la mine. Mă gândesc mereu și îi caut sau vreau sa ii caut insa,mi-e frica sa nu primesc ignoranta sau tăcere în schimb.
Prea multa lume a reușit să profite de bunatatea mea. Mi-e frica. Mi-e frica sa mai cred,mi-e frica sa mai sper.
Va aparea vreodata acea persoana care sã mã priveasca si sa ma intrebe ce am chiar daca zâmbesc? Acea persoană care ar lasa totul de o parte doar ca sa îmi vorbească?
Mai există așa ceva?
Mă simt tot mai singurã. Mă observ..
—  Te-vreau-inapoi || By me

“CUM AR FI FOST SÃ NE FIM.”

Deseori mã întrebam cât de minunat ar fi sã mã trezesc cu capul pe pieptul lui ascultându-i melodiile serafice ale inimii ce fredona cântece ireal de mirifice prin bãtãi asurzitor de frumoase .
Cât de nebunesc ar fi sã-i simt ritmul amețitor al respirației calde și vindecãtoare de orice durere.
Cât de mãgulitor ar fi sã-i vãd zâmbetul senin care topise de atâtea ori inimi plãpânde.
Cât de nãucitor ar fi sã-i privesc întunericul din ochii profunzi ce se asemãnau cu întunericul cald al miezului nopții candide.
Cât de copleșitor ar fi sã simt cum brațele lui protectoare m-ar fi învãluit într-un mod mãtãsos,într-un mod angelic de catifelat.
Cât de frenetic ar fi sã-i simt fervoarea din rãsuflarea fierbinte pe gâtul meu înfrigurat și însetat de simțirea ei în deplinul fiecãrui rãrunchi din corp.
Cât de celest ar fi sã-i sting focurile ce zvâcneau în ochii-i stinși de-o pasiune incontrolabilã.
Cât de uluitor ar fi sã ne respirãm reciproc pânã ce ne-am fi mâncat unul pe altul lacomi și dornici de-o contopire inexplicabilã în vaga existențã umanã.
Cât de uimitor ar fi sã-mi rosteascã șoapte pe ușoare note ale unei iubiri interminabil de arzãtoare.
Cât de angelic ar fi sã ne sãrutãm sub umbra caldã a amurgului tãcut.Purtându-ne într-un dans al culorilor orbitor de extravagante.
Cât de divin ar fi îmblânzirea reciprocã a demonilor ce rãcniserã de-atâta durere pânã la gãsirea semenilor lor.
Cât de mirific ar fi sã lãsãm razele reci și pale ale lunii sã ne sãrute pielea dezvelitã de pãcatele putrezite ale omenirii.
Cât de psihopatic de încântãtor ar fi sã ne fim unul altuia focul care sã ne aprindã sufletele zbuciumate de dureri incontrolabil de trecute,dar și apa revigorantã care sã le mai stingã din când în când.

O sa mã uit mã la voi râzând.La ãștia care mi-ați zdrobit inima și la ãștia care mi-ați atrofiat sufletul cu rãutatea voastrã.Si o sã râd isteric și asurzitor cand vã voi vedea la rândul vostru cum vã afundați în durere.Roata se întoarce mã, sã nu uitați.Va veni și rândul vostru.Și veți cunoaște ce înseamnã durerea,agonia,iubirile neîmplinite,dezamãgirile.O sã vedeți.

Nume Lucrare:Gânduri.

Am scris versuri cu lacrimi reci curgându-mi pe buze,
Obosind sã vãd cum toți pe nedrept știu sã mã acuze.
Și mã întreb oare cu ce am greșit?
Ca fiecare vis al meu sã rãmânã unul neîmplinit.
Poate cã așa a fost sã fie.
Alinarea cruntã sã mi-o gãsesc doar prin poezie.
Deși sunt sigurã cã sunt atât de singurã.
Oamenii ce-i am aproape cu rãutate mai mereu mã scuturã.
Nu scriu ca sã impresionez,sau cã asta simt sã fac.
Dar am gânduri dureroase și simt nevoia de ele sã mã dezbrac.
Pe cele mai multe le-am scris în miez de noapte.
Când lãsam pustiul sã mã cuprindã și nimeni sã-mi fie aproape.
E trist sã vezi cum mereu te zbați și vrei doar mult prea bune fapte.
Când cei dragi ție, de cele mai multe ori te lovesc pe la spate.
E o lume atât de tristã,
Și cred cã fericirea e o operã scumpã care nu prea existã.
Și inima-mi zbuciumã în pieptul ostenit.
Cuprins de atâtea sentimente,de ele e mult prea ponosit.
Foaia mã privește tristã și pierdutã.
Rãmânând de durerea mea,mutã.
Poate cã viața e doar o amãgire în alb și negru.
Sau poate cã sufletul meu bãtrân nu e atât de integru.
Sunt atâtea gânduri și-mi vine sã le scriu.
Despre ce vreau,ce nu am fost sau despre ce vreau sã fiu.
Atât de multe,atât de crunte.
Și mã rog La Dumnezeu sã-mi dea putere ,sã mã ajute.
Am cãzut de atâtea ori și mi-am zis cã lupta cu mine, e un risc și trebuie sã mi-l asum,
Dar am atât de multe bucãți rupte din suflet și mi-e teamã cã nu mai pot sã le adun.
Mi-am zis cã suntem prea tineri ca sã fim așa triști.
Dar în aste vremuri cum sã putem fi optimiști?
Atât de multe neajunsuri,atât de multe dezamãgiri,
Atât de multe rãni,atât de multe lacrimi.
Și-ți dai seama și tu,
Cã fericirea nu-ti va aparține ca la restu’
Realizând cã în cele din urmã nu suntem decât suflete rãtãcite.
Care deși au vrut,nu au fost iubite.

Spune-mi tu, Lunã.

Spune-mi tu Lunã,cea cu sclipiri de argint.
În lupta crâncenã cu durerea,cum sã-nving?
Tu Lunã frumoasã și palã.
Cu zvârcoliri-n suflet adaug orice cuvânt pe coalã.
Și coala plânge și ea de-a mea durere.
Vãzându-mã ca pe cea mai tristã muiere.
Îmi șoptește rece cã,frumusețea mi-a dispãrut.
Îmi șoptește rece, cã sufletul mi-a vestejit mult prea crunt.
Îmi șoptește cã ochi-mi sunt secați de lacrimi.
Îmi șoptește cã-n inima sângerândã,bântuiesc prea multe patimi.
Îmi șoptește rece cã,rãsuflarea mi-e tot mai stingherã.
Îmi șoptește rece cã,agonia ce-o simt nu-i una efemerã.
Îmi șoptește rece,cã iubirea ce-o simt atât e de profundã.
În fiecare celulã din corp,fãrã milã mã inundã.
Îmi șoptește rece cã, singurãtatea morbidã mã îmbrațișeazã.
Îmi șoptește rece cã,întunericul desãvârșit asupra-mi chiar și ziua,vegheazã.
Îmi șoptește rece,cã o doare la rându-i.
Sã mã vadã cum spre fericire-ncerc sã bâigui.
Îmi șoptește rece cã,frenezia fiecare țesut mi-l distruge.
Îmi șoptește rece cã,durerii ce mi-a fãcut,nu-i ajunge.
Îmi șoptește rece cã am nevoie de-o scãpare.
Îmi șoptește rece cã nu pot fi doar o solitarã,pasãre cãlãtoare.
Îmi șoptește rece,cã vede cum în mine totul se frânge.
Îmi șoptește rece cã,cã totul lent și sigur mã va distruge.
Și-acum spune-mi tu Lunã?
Ce crezi despre durerea care-n mine se tot adunã.
Sunt singurã,atât de singurã.
Și negura angoasã,în pofida-mi se gudurã.
Ai stele atât de aproape.
Tu sclipire de argint.
Spune-mi în lupta asta crâncenã cum sã-nving?
I-am privit ochii cei miloși și negrii.
Și-am simțit în ei,toatã liniștea primãverii.
I-am privit buzele ce în marea lor se scãldau.
Și-am simțit ce emoții inedite,îmi ofereau.
I-am privit al lui chip tandru și sublim.
Și-am simțit al lui suflet atât de candid.
I-am privit seninãtatea copilãros de frumoasã.
Și-am simțit cum inima-mi dorește în al lui suflet sã-și facã casã.
L-am privit secunde-n șir,în rãsãritul colorat al dimineții.
Și-am simțit cât de recunoscãtoare trebuie sã-i fiu vieții.
Dar a plecat,la al soarelui apus.
Când nimic nu mai conteazã și toate s-au dus.
Și-acum totul în mine plânge cu lacrimi de sânge.
Lacrimi reci și sãrate,
Curgându-mi pe obraji lacom de nemâncate.
Spune-mi tu aclipire de argint.
Oare reușesc în astã durere sã-nving?

Am sã-mi închid sufletul.Am sã-l închid de acum și pentru totdeauna.Și sper ca încuietoarea asta sã reziste.
N-am sã mai las pe nimeni sã intre în el.N-am sã mai las pe nimeni sã-i cutreiere și cele mai adânci cotloane și n-am sã mai las pe nimeni sã-l atrofieze.Am sã-mi închid și inima,bineînțeles,și n-am sã mai las pe nimeni sã-i afle secretele și doleanțele.Am sã închid totul,și cheia am s-o arunc undeva în care nici eu sã nu o mai pot gãsi vreodatã.
Și acum am sã mã scufund în marea singurãtãții și în negrul durerii,fãrã nimeni care sã îmi mai rupã bucãți din inimã și din suflet.
Voi fi ca un soldat cu o armurã din fier.Cu totul închis și toți cei care vor vrea sã mã mai atace nu-mi vor mai aduce suferințã,nimic,cãci cu o așa apãrare nu mã vor mai putea rãni.Am devenit propriul meu scut de apãrare.
Am vrut sã mã știu plecatã departe,
Sã uit de toți și sã le las pe toate în spate.
Durere,amãgiri,iubiri neîmplinite,
Zbucium în suflet și lacrimi irosite.
Dar încã sunt aici și larg zâmbesc
Și jur cã încã am curaj sã mai grãiesc.
N-am lãsat durerea vreodatã sã mã afunde.
Și mi-am propus sã ajung oriunde,
Vreau.
Mi-am dat seama cã trebuie sã mã iubesc mai mult și sã mã respect mai mult.Așa cu tot cu regrete cu tot cu vise împrãștiate,cu speranțe deșarte,cu iubiri neîmplinite,cu calitãți,cu defecte,cu inima rãnitã,cu sufletul ruine,cu lacrimi irosite în zadar,cu dezamãgiri,cu amãgiri,cu dureri,cu trecut,prezent,viitor,cu aspirații,cu regrete,cu greșeli.Am sã mã iubesc cu tot ce am și cu tot ce nu am.
Am sã mã iubesc și am sã mã respect mai mult.Nu am sã mã mai învinuiesc de nimic.
Cã am pus prea mult suflet sau cã oamenii au plecat din viața mea datoritã atitudinilor sau faptelor mele,nu.Nu am sã o mai fac,pentru cã am sã mã rãnesc dacã am sã mai arunc vina asupra mea în van.
Nu,oamenii nu pleacã din cauza noastrã mai ales când le punem sufletul la picioare.Pleacã,pentru cã nu sunt de nasul nostru.Pleacã pentru cã nu ne-au vrut ei pe noi,nu invers.
Am sã mã respect și mai mult și am sã-mi iubesc persoana și mai mult.În clipele de crizã și în momentele critice doar pe mine m-am avut.Doar eu am știut amãrãciunea din sufletul meu și doar eu am fost martorã cum castelul din el se prãbusea anevoios de dureros,doar eu am fost martorã când inima îmi era înțepatã cu ghimpi de durere și cum uscãciunea bolnavã din ea se mãrea pe zi ce trecea tot mai mult,doar eu mi-am fost alãturi în clipele astea și doar eu am știut câtã durere am putut sã simt.Doar eu știu cum totul pãrea cã se ofilește în jurul meu,cã nopțile îmi aduceau și mai multã rãcire în mine și cum frigul se instala tot mai mult în fiecare pãrticicã din corp.Și doar eu îmi eram martorã la tot ceea ce am trãit.Singura prietenã care locuia în mine.Și pentru asta trebuie sã mã respect și trebuie sã mã iubesc.
Cã m-am dovedit a fi puternicã,cã am reușit sã trec peste toate și peste toți.
Mã iubesc și sper ca undeva,cândva sã mã mai iubeascã și o altã persoanã pentru asta.Dacã nu,sã fie sãnãtoasã.