intoarce

Era sfarsitul clasei a opta, dupa examen. O vazusem uitandu-se la panoul cu rezultate. Era frumoasa, ma intrebam daca o sa ii gasesc numele scris acolo, iar în dreptul lui note mai bune decat ale mele, clar.
Chipul i se imprimase pe retina mea si eram curios de existenta ei. Imi imaginam cum ar fi să ne intalnim intr-o zi. Peste o saptamana am vazut-o in oras, parea ca asteapta pe cineva. Am salutat-o, dar am primit în schimb un refuz în privire si o fata imbujorata. As fi stat de vorba cu ea daca nu ii suna telefonul. Ma indreptam spre scoala ca sa depun niste acte, iar in drumul meu era o prietena care vorbea la telefon.
“In centru esti? Vin acum. Cum arata baiatul?”
Coincidenta?
Am asteptat sa închidă telefonul si m-am bagat în seama. Am “tras-o de limba”, caci la asta ma pricepeam. Vorbea cu ea. Am stabilit sa ne vedem toti trei.
A doua zi zburdam prin casa. Pentru un barbat, la vremea aceea baiat, stiu ca e ciudat, dar cine ma poate judeca? Cine nu a trecut prin asta?
Nu are rost sa va ocup timpul, asa ca o sa fac un rezumat. A intarziat si am crezut ca nu mai vine, dar in cele din urma a aparut, nu prea entuziasmata. Am aflat ca e mai mica decat mine cu 3 ani. Usor de cucerit, am zis. La inceput credeam ca nu ma place, ceea ce pentru un tip de 16 ani e dezamagitor, dar am ajuns sa ne cunoastem, cred eu. Uneori nici nu stiu daca o cunosteam sau nu. De fiecare data cand imi dadeam cu parerea, ea imi explica teoria ei asupra starilor, dar oricat ar nega, eu o stiam mai bine decat se stia ea. Diferit era ca abia dupa 3 luni am avut o relatie, ceea ce pentru unii e normal, dar la vremea aia mi se părea iesit din comun. Nu pot spune ca am tinut la ea asa cum tin acum, poate pentru ca nici eu nu stiam ce inseamna “a tine”. Abia acum, cand scriu plangand, stiu. Da, un barbat poate plange. Un barbat sufera. Sau poate nu sunt eu barbat la cei 23 de ani ai mei. Poate ca am ramas acelasi copil trist cu un tata mort si un frate plecat din tara.
Revenind la amintiri, dupa 3 luni de asteptare ma simteam entuziasmat. In sfarsit am prins pestele. Atunci era doar un peste, ca toate celelalte. Primul pupat, caci nu il pot numi sarut, a fost la scoala, acolo unde ne-am cunoscut. Am condus-o acasa, dar nu imi venea sa ii dau drumul. Relatia nu a durat mult. Dar in acele trei saptamani am simtit mai mult decat am simtit cu altele in 3 luni. Am fost un orb, eram complexat de faptul ca un tip bazat ca mine( iesea prostia din mine, dar eu nu o vedeam), ar putea sta cu una de gimnaziu. Poate daca nu ne desparteam atat de usor atunci, n-ar mai fi fost asa orgolioasă si certareata. Poate ca n-ar mai fi fost multe. Dupa un timp, am vorbit iar si lucrurile s-au repetat. Dupa a doua despartire imi spuneam ca nu ma mai întorc.
Asa am facut. O perioada. A trecut un an. Inca ma simteam nelinistit. Oare ce facea? Puteam sa pun pariu ca era fericita cu un fraier care o trata cu flori si ciocolata, nu ignoranta si ferit de lume.
Am sunat-o. Rece. Nu mai simtea nimic.. vocea imi spunea.
Am zis ca trec peste. Mi-am facut o relatie mecanica si a durat o luna. Mai mult decat cu ea. Fata chiar imi umplea inima la inceput cu multe complimente, incurajari si iubirea ei, dar era de ajuns pentru mine? Nesigur pe mine am inceput a doua relatie si peste o saptamana ambele au aflat. Asa ne-am despartit. Nu stiu cati au trecut prin sentimentul acela confuz cand iti dai seama ca nu mai simti nimic, dar cauti ceva si nu stii ce. Peste o luna de la evenimente ma simteam neutru. Nu aveam o parere despre nimic si eram aparent fericit, pana cand m-a sunat ea.
In noaptea aceea am stat la telefon si i-am auzit suspinele. E ingrozitor sa auzi cum o persoana plange din cauza ta. Si cu cealalta am stat pana seara tarziu, dar nu era la fel. Ca sa destind atmosfera mi s-a parut potrivit sa vorbesc despre fosta, evitand partea in care o inselam. Nu zicea nimic. Nu mai plangea iar vocea i se inseninase. Ma asculta. Eram atat de prost incat am crezut ca o face fericita sa auda asta. Telefonul s-a inchis brusc dupa o ora in care vorbeam doar despre cealalta relatie. Nefiind tehnologie pe atunci, am crezut ca nu mai aveam semnal. Am incercat sa o sun, dar nu mai raspundea.
Nu stiu nici acum cum as putea explica ce am simtit. De parca o mana calda te-ar atinge si s-ar retrage brusc. M-a lasat rece. Imi facea bine sa vorbesc cu ea. In seara aceea a fost mai apropiata de mine cum nu a fost de cand ne stiam. N-am mai dat de ea un timp si atmosfera se racise. Eram acum clasa a unsprezecea. Ne-am intalnit la Festivalul Berii si ma trata cu indiferenta. I-am propus o plimbare in parc pentru ca eram amandoi singuri. A acceptat. Ramasi singuri, am incercat sa o iau in brate. M-a evitat. Incepuse sa vorbeasca. Avea in glas ceva schimbat. Si in comportament. Nu mai era ea. Imi spuneam “nu mai are rost”.
A doua seara ma plimbam pierdut pe strazi si am vazut-o iesind dintr-un bloc. Tresarire a sufletului. N-am lasat-o sa plece pana tarziu. Tin minte si acum cum stateam amandoi pe banca si incet, incet ne destainuiam ce simtim. Poate ca atunci spuneam doar chestii de umplutura, ca orice cuceritor, dar ea nu. Si-a intors privirea spre mine si printre tresariri ale vocii de la atatea suspine mi-a spus ca niciodata nu o sa ma uite, chiar daca eu am facut-o deja. Mi-a spus ca nu mai sunt cine eram si poate ca avea dreptate. Chiar daca nu mai era scanteia de la inceput in mine, tot o voiam. Am convins-o greu sa imi mai dea o sansa. A trebuit sa stau doua saptamani ca sa ii castig increderea, dar se justifica fiindca un an si ceva nu ne vorbisem. Poate ca de multe ori am vrut sa renunt cand ea nu ma incuraja sa lupt si devenea din ce in ce mai rece, dar tot am facut-o. Nu mi-a fost usor si nimanui care vrea cu adevarat ceva nu i-ar fi. Scanteia pe care o simteam stinsa de timp a devenit un foc puternic cand ti-am regasit sufletul. Asta e puterea.

Aici vine partea cand, dupa ani si ani, am inteles de ce si cum. Sunt unele chestii in viata care au nevoie de timp. Mult timp. La inceput au fost certuri si ignoranta, dar am facut contrar mie. Nu mai renuntam dupa prima cearta. Stiam ca tine la mine mult, chiar daca uneori devenea insuportabila. Unii nici nu stiu cat de important este sa tina cineva la tine, cu bune cu rele. Multi au relatii doar de dragul de a se simti inconjurati de oameni, de a scapa de singuratate. Nu. Alegeti pe cei ce tin la voi in ciuda comportamentului.
De la ea am invatat ce inseamna a tine prea mult. Tot ce facea, facea doar fiindca nu mai avea incredere in mine, dar tot ma iubea. Erau exteriorizari animalice urmate de pace.
Ne-am certat in acel an cat nu s-au certat altii in 20, dar nu am lasat-o niciodata sa ajunga pana la pasul despartirii. Dupa acel an de chinuri, totul s-a transformat in ceva atat de frumos. Parca prinsese increderea de care avea nevoie. Isi lasase aripile libere. Ne-am cunoscut cand aveam eu 16 si ea aproape 14. La 20 de ani ai mei am vrut sa ne mutam impreuna. Nici mie nu-mi vine sa cred cum ceva imposibil s-a transformat in ceva etern. Nu ne dadeam la inceput nici măcar o sansa, iar dupa 4 ani ne vedeai impreuna. Asta fiindca n-am lasat-o. Imaginati-va: urlete, reprosuri, frica, urmate de pace si armonie perfecta. Pare desprins dintr-un film, dar ce scriu acum o fac cu sange si lacrimi.
Cu 3 luni inainte de mutare starea ei de zi cu zi parea perfecta. Am facut niste analize de rutina. Urma sa aflu ca are leucemie. Nu cred ca pot descrie in cateva randuri ce durere purtam in mine. Sa o vad cum se stinge incet, incet.. Cu o saptamana inainte sa moara mi-a spus ca vrea sa traiasca, sa ne mutam impreuna, sa avem copii si sa fim o familie ca oricare alta. In clipele acelea mi se rupea sufletul.

Cum te simti cand singura persoana care te-a iubit cu adevarat si pe care soarta ti-a pus-o in cale de atat de multe ori ca sa nu o pierzi iti este luata? La cine sa te rogi, pe cine sa te razbuni? Singura mea alinare este cand scriu aceste randuri si stiu ca prin ele va ramane vie asa cum este in sufletul meu. Te-am iubit, te iubesc, te voi iubi mereu. Chiar daca diferenta de ani m-a facut sa ma simt complexat la inceput, jur ca nimeni nu a facut din mine ce ai facut tu. Te iubesc enorm. Mi-as dori sa citesti aceste randuri si sa plangem impreuna, cum faceam odinioara, dar e prea tarziu. Luptati pentru cine va iubeste, chiar daca vi se pare greu sau aveti impresia ca nu sunteti iubiti inapoi. Luptati pana nu mai puteti. Sper sa gasiti si voi persoana care va poarta in gand si suspina pronuntandu-va numele.. Multa iubire va doresc.. Sa gasiti persoana care si dupa un deceniu tot v-ar face sa va simtiti iubiti daca v-ati intoarce. Persoana care seara se deschide ca o floare si marturiseste ca fara voi nu este ea. Persoana care face parte din voi, doar inima stie.


Ai grija acolo unde esti, intr-o zi o sa ne revedem..


Tot ce va rog este sa dati reblog. Poate ca multi au nevoie de aceste randuri.

Astazi mi-am amintit din nou de tine...

   Astazi am citit conversatiile noastre vechi.Stiu ca nu ar fi trebuit,de fapt,nici macar nu-mi explic de ce am facut asta.Poate am vrut doar sa fiu trista,iar tu ai fost mereu motivul perfect pentru asta.E incredibil cat de mult se schimba lucrurile.Eram atat de bine,se putea citi atata iubire din modul in care iti faceai griji pentru mine,in felul in care imi spuneai <<imi e dor de tine>> desi trecusera decat 5 minute de cand plecasem.Nu stiu cand s-a rupt totul,m-am trezit dintr-o data fara tine,fara  bratele tale care aveau tot timpul capacitatea de a ma linisti,fara puterea pe care mi-o dadeai pentru a infrunta lumea.Nu inteleg ce s-a intamplat,daca a fost trecerea timpului,rutina sau doar faptul ca pur si simplu  toate lucrurile se termina.Aveam tot,iar acum nu mi-au mai ramas nici macar cuvintele pentru a-ti spune ca daca vreodata te vei intoarce,te voi astepta.Stiu ca ai cunoscut pe cineva si stii ca si eu am facut acelasi lucru,dar sunt persoane care sunt slabiciuni,iar tu esti slabiciunea mea.Sunt sigura ca as putea sa las tot daca drumurile noastre s-ar intersecta.Amandoi stim ca inca te iubesc,ca poate am intalnim persoana potrivita,dar imi e atat de dor de imperfectiunile tale,stangaciile si glumele tale,felul in care faceai totul prost,zambetul tau nenorocit care era capabil sa vindece toate ranile provocate de cuvintele tale si privirea ta care putea sa-mi vorbeasca,modul in care imi spunea de mii de ori te iubesc doar privindu-ma.Si…poate pentru asta nu sunt fericita acum desi am atatea motive sa fiu.Si nu stii ce trist e ca,desi  vreau sa te uit,ma surprind cautandu-ti privirea prin multime,auzind vocea ta,ma surprind cand imi imaginez ca esti tu acel cineva care imi bate la usa si imi spune<< Gata cu prostiile! Stii ca te iubesc! Hai sa continuam ce am inceput,nu ar fi trebuit sa ne oprim vreodata.>>.Dar nu esti tu nici la usa,nici in viata mea.Cat as vrea sa am curajul sa iti spun ca inca iti scriu si cu fiecare litera as vrea sa iti dai seama  cat de mult imi lipsesti,ca desi nu vreau sa recunosc inca traiesc cu speranta ca intr-o zi,in orice moment iti voi intalni zambetul si ca tu vei  simti ca  desi a trecut timpul,nu ne-a afectat cu nimic.Sa-ti dai seama ca desi ti-am zis de atatea ori ca te-am uitat,inima mea crede fix opusul.Nu stii de cate ori m-am invinovatit pentru seara aia in care mi-ai zis sa ma intorc si ar fi trebuit sa alerg in bratele tale.Poate am vrut ca orgoliul meu sa castige,poate in momentul ala am crezut ca sunt capabila sa te uit.Dar nu!Acum sunt eu cea care nu are curajul sa-ti spuna ca de cand te-am pierdut sunt capabila sa ma gasesc doar in pozele noastre vechi,in amintirile noastre,in iubirea aia care spuneai ca va dura pentru totdeauna.Nu stiu daca inca iti amintesti de mine,daca atunci cand asculti melodiile noastre,ti se mai zareste un zambet pe fata,daca iti mai amintesti de dupa-amiza aia in care ti-am spus ca nu voi inceta niciodata sa te iubesc.Nu stiu daca inca mai cauti prin lucrurile tale resturile unei iubiri care s-a terminat chiar in momentul in care ar fi trebuit sa ramanem impreuna pentru totdeauna.Si poate asta a fost gresala!M-am speriat vazand ca sentimentele mele nu ma mai ascultau,ca nu mai puteam controla ce simteam,ca erai tu cel care imi dirija pasii,Poate ca imi era frica de fiecare data cand ma gandeam ca te-as putea pierde si  poate de asta te-am si pierdut.Ne-am pierdut.Poate te-am iubit prea mult si nu am stiut sa infruntam ideea ca ce a inceput ca un joc era de fapt o realitat.Era realitatea a doua persoane care au promis sa nu se indragosteasca,dar pana la urma iubirea a trecut dincolo de ei si nu au stiut cum sa reactioneze.Nu stiu!Sper doar ca intr-o zi,cand o sa am destul curaj cand  ne vom intalni,sa iti pot spune ca nu am incetat nicio clipa sa te iubesc.Niciodata!Si ca sunt iubiri care vor fi mereu prezente chiar daca trec cateva luni,cativa ani sau o viata.

Astazi mi-am amintit din nou de tine…