indragostire

Timpule, lasă-mă să-mi șoptesc gândurile!

Câți ani au trecut de atunci? Câte amintiri au fost pierdute printre rânduri goale, printre suflete rătăcite de bunătatea omului? Cât de mult m-am încurcat în propriile cuvinte? Cât egoism a fost pus la încercare? Timpule, ai plecat rapid de lângă mine, m-ai lăsat pradă în propria conștiință. De ce ai făcut asta? Tu, sufletule, încă mai ai puterea să lupți, să fii blând cu oricine? Te veștejești fără prea mari eforturi, scapă din închisoarea vieții, luptă pentru fericirea ta. Sufletule, fă-o acum, pentru că altă dată nu vei mai avea ocazia. Și odată pierdută ocazia, se pierde și speranța. Nu-ți pierde speranța, niciodată. Niciodată, sufletule..

Trei ani. Trei ani au trecut pe lângă mine fără să mă anunțe că o vor face. Trei ani am suportat egoismul ce nu avea să plece niciodată. Trei ani au trecut, iar acum m-am trezit la realitate.

Un an pierdut din egoism. Ai simțit vreodată că poți face orice, că ți se permite orice, că îți aparține fiecare lucru? Ai simțit vreodată acea bucurie de a vedea persoanele suferind? Ai simțit vreodată că ții la o persoană, dar totuși nu știi să o apreciezi? Ai simțit vreodată că totul pare un simplu joc? Un an distrus din cauza faptului că nu știi ce îți dorești. Un an distrus de vârsta copilăriilor, de răutate, de furie. De ce? De ce s-a întâmplat așa? De ce atunci când cineva îți spune despre sentimentele sale, te blochezi? De ce accepți totul fără a gândi?

1 ianuarie 2012. Îmi amintesc ceea ce s-a întâmplat în acea zi. Încă îmi amintesc. Convorbire, sentimente, roșeață, emoții, relație. Relație?! O relație ce ar fi putut dura mult mai mult, o relație adevărată. A fost ciudat, a fost.. surprinzător. Un prim sărut. Îmi amintesc exact fiecare faptă făcută în acel moment, fiecare sentiment. Mă cuprindea o frică enormă, îmi era frică să-l sărut.. atât de frică, atât de frică. Dar am făcut-o, el a făcut-o. Primul sărut nu se uită, nu? Nu voi uita asta.

Dar totuși, ceva s-a întâmplat, îmi era frică să fiu cu el, frică să nu fiu dezamăgită. Nu doar acea simplă poză a fost cauza despărțirii noastre, nu a fost doar asta. Au fost și părinții. Mama nu era de acord cu această relație, și oricum aș da-o, oricât aș învârti-o, nu ar fi fost de acord. Nu puteam să mă ascund când eram împreună cu el, nu-i puteam minți pe toți. Îmi era frică să o fac, să mă despart de el, dar am făcut-o. O greșeală? A fost o greșeală, dar după ce îți revii realizezi de fapt ce ai făcut. Nu i-am spus tot adevărul, nu știu dacă ar fi putut înțelege. Probabil ar fi făcut-o, dar lașitatea mă domina în acel moment. Un dans, o șoaptă, o amintire. 8 martie și un buchet de zambile, zambile roz. Aș minți dacă aș spune că nu a însemnat nimic pentru mine.

„Am fost primul care te-a sărutat?” m-a întrebat. Cu o indiferența, cu o lașitate, cu un orgoliu imens, i-am răspuns sec „Poate.”. Îmi era frică să recunosc adevărul, îmi era frică de mine și de cum ar fi putut evolua lucrurile. Poate aș fi vrut să-i spun: „Te rog, nu râde! Te rog, nu fi surprins! Știu că sunt chiar groaznică la asta, știu că nu mă pricep, dar știu că pot învăța. A fost primul meu sărut, a fost ciudat.. dar aș mai face-o o dată.” , dar cuvintele erau prea scumpe pentru mine. Mi-aș fi dorit să știe că a fost primul meu sărut, mi-aș fi dorit..

Suferință, dispreț, ură. L-am dezamăgit? A încercat de atâtea ori să îmi arate iubirea lui, a încercat de atâtea ori să-mi facă pe plac. De ce am fost așa? De ce l-am respins de fiecare dată cu indiferență? De ce nu i-am spus tot adevărul? Ar fi meritat să știe acest lucru. Ar fi meritat să știe că eu simt ceva pentru el, dar îmi era greu să-i spun asta. Îmi era greu să-i dezvălui sentimentele mele. Îmi era greu, îmi era.. Iartă-mă, iartă-mă acum.. nu am avut curajul să îți spun toate astea când ar fi trebuit. Am fost o lașă.

Doi ani. Doi ani pierduți din frica de a avea o relație. Doi ani de imaturitate din partea mea. De ce? Timpule, te scurgi prea repede. Lasă-mă, vreau să rezolv ceea ce nu am rezolvat odată. Vreau să cânt din toată ființa mea, vreau să fiu pasărea cu cel mai frumos ciripit. Vreau să fiu floarea pe care ai oferi-o tuturor.

Trei ani. Trei ani și o deșteptare. Cât dai, atât și primești. Poate că în trecut, ceea ce am făcut mi se părea ok, mi se părea corect. Acum știu că nu am făcut nimic bine, trebuia să fac așa cum îmi șoptea inima. Îndrăgostit lulea de mine, respins. Indiferent, acum mă doare. Urlă sufletul la fiecare amintire. De ce? De ce s-a întâmplat așa?

Ai da timpul înapoi dacă ai avea ocazia? Eu aș face-o. Realizezi ce ai avut, chiar atunci când pierzi acel ceva. Și îmi amintesc vorbele lui.. „Cum te-ai simți dacă părinții tăi s-ar despărți? Nu cred că tocmai bine, nu? Uite așa mă simt eu în acest moment.” m-a durut, m-a lovit drept în inimă, dar orgoliul tot nu dispăruse. Nu puteam să-i spun „Îmi placi mult, îmi placi atât de mult.. dar nu știu ce să fac. Nu știu cum să reacționez, nu știu ce să spun, nu știu cum să mă manifest..”.

M-am tot gândit la tine, știi? Nu am avut curajul să vorbesc cu tine despre asta, poți să o mai spui o dată, sunt idioată. Și îmi mai amintesc atunci când am mers la acea super petrecere și m-ai invitat la dans. Te-am respins. Cu toate că îmi doream nespus de mult să dansez cu tine, nu puteam să o fac.. de ce? Și eu mă întreb asta. Îmi era frică de privirile celorlalți, îmi era frică să nu decad în ochii tăi.

Sau atunci când ai tot încercat să refaci relația? Era seară, și aproape trebuia să plec. Avusem acel „super vis”, dar nu ți l-am spus pe tot. Evitasem o parte. Te întrebi ce parte? Pe lângă faptul că mă urmărea un om, eram pe jumătate dezbrăcată și rănită. Ca în filmele horror, eram în fața casei tale, strigam să ieși, iar acel om ce mă urmărea era foarte aproape de mine. Până la urmă ai ieșit, m-ai văzut, și ai venit repede spre mine. M-ai luat în brațe, te-am luat în brațe. Un sentiment de frică avusem, dar știam că pot avea încredere în tine. M-ai dus în camera ta, era o cameră super interesantă. Făcusem apoi un duș, și am revenit la tine în cameră. Dormisem unul lângă celălalt, căldură, căldură sufletească. Pace. Ai tot încercat să fii aproape de mine în seara aceea, să mă săruți, să-mi șoptești dragostea.. îmi amintesc. Tu îți amintești? 

Mi-aș fi dorit să mă iei în spate, în brațe, dar cum să-ți cer asta? Îmi era prea frică..

Nu mă urî, nu fă asta, te rog. Nu-mi purta pică și nu fi indiferent cu mine. Indiferența mă ucide. Realitate m-a trezit, sunt aici gândindu-mă la toate astea. Fiecare amintire revine în memoria mea una câte una, mă doare. E o durere drăguță, totuși. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut totul, totul.. totul la tine.

Știi ce e cel mai îngrozitor lucru? Faptul că sentimentele tale s-au liniștit, ți-ai făcut o altă viață, iar eu încă trăiesc în trecut. Sună atât de ciudat.. mă simt atât de neliniștită.

Ți-aș spune toate astea, și totuși nu ți-aș spune.. Nu vreau să râzi de mine.