inabu

Obisnuiesc sa vorbesc despre mine la persoana a treia,obisnuiesc sa caut ceva care sa semene cu mine in fiecare carte pe care o citesc,in fiecare fragment peste care dau din intamplare,in fiecare loc in care sunt purtata,dar astazi nu.Astazi nu pot face asta,desi as vrea,probabil ar fi mai usor.
Astazi o scriu despre ei,despre familia mea si probabil ca sunt omul negru din jocul pe care il jucam cand eram mica,doar ca nu mai pot sa tin totul in mine,sunt ca o bomba cu ceas,care mai are putin si explodeaza.Astazi va fi prima si ultima data cand voi face asta,cel putin sper sa fie asa.
Nu stiu daca lucrurile stau chiar asa cum sunt in capul mea,poate ma insel si doar perioada adolescentei este de vina pentru tot,dar am impresia ca m-am pierdut cu mult timp in urma de aceasta familie,am impresia ca am incetat sa mai fac parte din ea.
In ultimul timp lucrurile au mers din ce in ce mai prost.Tot ce fac cand parintii mei sunt acasa este sa ma cert si sa imi inabus lacrimile.Ei nu traiesc in prezent,sau s-ar putea ca eu sa traiesc in trecut,dar niciodata nu arata ca se bucara ca am reusit sa fac ceva in ziua respectiva.Nu pot sa se opreasca in loc si sa se bucure pentru mine,sa fie mandrii pentru o amarata de secunda.Nu e sfarsitul lumii daca sopresc pentru cateva minute ca sa ma imbratiseze sau sa imi spuna o vorba buna.De cand ma stiu nu am auzit altceva de la tata decat “Nu mai plage,ca ma enervezi!”.Cum sa spui asta unui copil care nu stie cum sa se opreasca din plans?Cum?
S-ar putea sa exagerez,dar de multe ori am avut impresia ca daca ai mei ar fi divortat acum cativa ani ar fi fost mai bine.Nu inteleg de ce nu au facut-o.In fiecare luna se cearta ca nu le ajung bani,ca au prea multe datorii isi arunca unul alutuia in fata ca isi iau copiii si pleaca si pana la urma tot eu sunt cea care se simte vinovata.
Ei nu inteleg ca nu sunt copilul acela fericit pe care ei si-l imagineaza.Ei nu inteleg ca am nevoie sa fiu singura pentru ca am nevoie de liniste,nu inteleg ca am nevoie de afectiune si de o vorba buna.Ei nu inteleg ca ma simt ca dracu’ si ca am impresia ca toate se intampla din vina mea.
Ei nu stiu de cate ori am plans fara sa ma vada,de cate m-au ranit cuvintele lor,de cate ori am simtit ca daca nu m-as fi nascut ei ar fi fost o familie fericita.
Le sunt recunoscatoare ca imi ofera un acoperis,posibilitatea sa ma duc la scoala si toate celelalte,dar nu mai pot sa traiesc cu senzatia aceea de “vreau sa plec de acasa cand ei vin de la munca”.Nu mai pot sa traiesc printre certuri si ce e cel mai rau e ca nu le pot spune,nu m-ar asculta si mi-as face mai mult rau.
Nu stiu daca ceea ce am scris are vreun sens,nici nu imi pasa.As fi vrut sa fie diferit,sa fiu mai apropiata de parintii mei,iar ei sa-si de-a seama cand nu sunt bine,dar e putin cam tarziu pentru asta.
Imi cad lacrimile siroaie pe obraji,dar nu mai dau doi bani pe ele.
—  19augustanonimat
flickr

20151107 Takadoya swamp 5 by Bong Grit
Via Flickr:
この樹のモミジは真っ赤っ赤。 @Takadoya swamp, Inabu area, Toyota, Aichi. (愛知県豊田市稲武地区 タカドヤ湿地)