i love my military man

So I was just chatting at my cowriter BorealisBlast for our story “Becoming a Bird-Family” and I suddenly had Thoughts about James Rhodes and Tony Stark.

Like, I see a lot of fic where Rhodey is the Voice of Reason and honestly??? I do not believe for ONE SECOND that Rhodey always made great decisions. They met in college. At their youngest, Tony was fourteen and Rhodey was maybe seventeen, probably eighteen. And even if Rhodey was in ROTC (which I do headcanon), he’s still a teenager/young adult. Nobody is making smart choices. And what eighteen-year-old is going to take great care of a fourteen-year-old that’s way too smart and way too young for his surroundings? He probably just tried to keep an eye on Tony because honestly at least if he’s there he can try and help.

“Hey I’m gonna go get smashed wanna come?” Rhodey asked. Tony agreed because he didn’t want to be alone and drank everyone under the table. Rhodey cheered him on. They played beer pong and then were banned from playing beer pong. (No hard feelings though. Lots of engineering students were banned from regular beer pong. Engineering once got together to play beer pong and everyone got alcohol poisoning so they gave it up.)

I bet that Rhodey and Tony stayed at school over a holiday weekend and went on a bender those entire three days inventing a robot that could cook them breakfast when they were hungover. It happened more often that either of them would have expected for a fourteen- and eighteen-year-old and neither of them wanted to be the ones to cook in the morning. When the robot finally shorted pouring orange juice they both mourned its passing.

You what what? Rhodey was probably the one that started Tony’s coffee addiction and he’s not even sorry about it. In fact, I bet Tony was that student who accidentally fried his hard drive with his final paper on it and Rhodey told him, “I know a Turkish exchange student that can caffeine you up enough to redo it in two days but to be honest it might punch a hole in your stomach” and then he watched Tony redo his final exam paper and then, still hopped up, have several conversations with various inanimate objects in Italian, French, and Spanish. “You didn’t tell me he was fourteen years old!” Turkish Exchange student shouted at him, horrified. “I thought he was an adult! That was way too much caffeine! He’s still growing! He should have died!” Both Rhodey and Tony wonder if this incident is why Tony is so short.

Even as adults, when they’re together, the probability that they’re going to do something stupid actually SKYROCKETS, not plummets, because Rhodey has enough rules and regulations with the military. He doesn’t need to worry about that kind of shit while he’s off duty with his best friend. Tony has spent thousands of dollars to bribe people into silence so that some of the stupid shit they do doesn’t make it back to the brass and get Rhodey kicked out of the Air Force. Pepper loves to see Rhodey but she’s also extremely anxious when he comes to visit because last time they got drunk and decided to try and invent a new type of rocket fuel and accidentally blew a hole right out the side of the workshop, through the rest of the house, and the model rocket finally landed in the ocean, and all they had to say for themselves was “that was probably not safe but at least we know that it worked.”

Like I love the serious military man trope but honestly a lot of my extended family is former military and when they’re home they are WILD.

Povestea mea, a lui, a noastră.

L-am cunoscut acum trei ani. Intram în magazinul din apropierea casei mele, eram micuță, eram îmbrăcată nu prea bine… Pentru că cine s-ar fi așteptat să mă întâlnesc cu vreo cineva? Eram cu mama, iar cine era la casă era tocmai prietenul lui, un băiat care mă cunoștea și cu care mă înțelegeam foarte bine. Am rămas privind băiatul de lângă el, avea părul șaten, puțin creț și ochii aveau o tentativă de verde când soarele mai trimitea câte-o rază. Mi-am luat privirea de la el imediat ce mi-am dat seama că eram ridicolă, însă el continua să mă privească. Am un fel de al șaselea simț pe care tind să cred că îl mai au și alte persoane; deși stau cu spatele îmi dau seama când o persoană mă soarbe din priviri, iar el chiar asta făcea. Încercând să nu roșesc și nevrând să îi dau mamei motive să râdă de mine, evitam privirea lui. Am plecat din magazin, iar mai pe seară primesc mesaj de la amicul meu cum că băiatul cu geaca maro (așa cum îl numisem eu) voia numărul meu. Oh, doamne… Încă îmi aduc aminte cum îmi zicea prin mesaje “Mi-ai rămas întipărită în minte, nu te pot scoate de acolo”. Am început să avem o relație cam la două săptămâni. El e militar, pe-atunci era la liceu și venea rar, el nici măcar nu era de aici, ci din Prahova. Dar mă îndrăgostisem nebunește de el, iar el de mine la fel. Era un dulce, era nebun, era puternic (și nu în sensul de mușchi, ci ca persoană). A suportat distanța de 300km timp de 8 luni, aproximativ. A cedat la un moment dat, a cedat și m-a lasat, s-a despărțit de mine, dar niciodată nu mi-a spus motivul adevărat, a preferat să plece decât să mă rănească. L-am iubit enorm, m-a iubit enorm și că să vezi că viața aduce înapoi persoanele care sunt destinate pentru a fi împreună în viitor. La începutul anului 2016 am început să vorbim dintr-un motiv pe care nu îl știu nici acum, iar după aproape trei ani mi-a spus că de fapt nu s-a despărțit pentru că mă înșelase, așa cum vorbea lumea, ci pentru că îmi simțea lipsa, pentru că toți prietenii lui aveau iubite, erau non-stop cu ele, iar el era non-stop cu gândul la mine. Se gândi că avea să scape de tot dacă se despărțea de mine, însă a avut luni de chin, încercând să mă uite, să treacă peste relația în care ne văzusem doar de patru ori în 8 luni. Nu a putut, nici după 3 ani, nu a făcut-o. Acum mă caută zilnic, aud te iubesc-ul fix în momentele în care am cea mai mare nevoie. Acum, nu mai face greșeala de la început. Nu avem o relație în prezent, dar așteapta că eu să merg la facultate si soarta face ca facultatea mea să fie în același oraș cu Academia lui, face ca el să mă aștepte. Cuvinte pe care nu le-am auzit niciodată, acum le aud în limba care îmi place cel mai bun, slăbiciunea pe care o am; engleza : “ I have strong feelings for you”

He is my military man and I still love him so much! :)