fericirea mea

Mine. 🐣❤

Au trecut 3 luni decând nu mai ești al meu, credeam că nu o să pot să trec peste și să renunț la tine. Dar uite că am avut puterea și am trecut peste.

Am crezut că nu o să mai pot iubi, dar a apărut el și mi-a dat lumea peste cap. Are un comportament frumos, îmi vorbește frumos, e supărăcios, e jucăuș și e “matur”. Dar indiferent de cum e, el este și va fii al meu, orice s-ar întâmpla.

Mă alintă “puiuț” sau “pui mic” sau “puiuțul meu”. Întotdeauna știe cum să mă facă să zâmbesc, și știe să mă înțeleagă când am zile proaste. Cu un simplu zâmbet, îmi face ziua mai bună, iar cu o simplă îmbrățișare mă face să cred că totul o să fie bine, iar în brațele lui mă simt protejată. Mă necăjește mereu și îmi zice mereu că sunt o copilă.

Se supără ușor, din motive banale. Și câteodată are comportamentul unui copil mic. Iar atunci, îmi vorbește asemenea unui copil și se comportă ca și cum aș fii copila lui.

E nebun, da’ mă jur că-l ador.

Sper ca într-o zi, din întâmplare să dai peste blogul meu și să citești asta și să-ți dai seama că-i despre tine.

” Nu te-am uitat. Și cel mai probabil timpul nu-mi va susține golul din piept. Și nu știu dacă este dor, obișnuiță sau iubire. Dar parcă aștept să mă cauți, să mă suni în fiecare dimineață. Parcă aștept să vii la mine, să ne vorbim și să nu ne mai pierdem. Dar ne-am lovit. Ne-am lovit dur de pereții neîncrederii și neputinței. Și ne-am pierdut, rănindu-ne! Ne-am prevăzut uitând și plecând. Și am trecut peste și nu prin, mai știi?

Pentru că ne-am iubit dur și pentru că am strâns din dinți și ne-am spus cuvinte cu ecou și dor. Pentru că ne-am făcut răni și pentru că am folosit arme ce au lăsat urme adânci în piept. Și mi-e dor. Mi-e dor de tine, de tine și de ceea ce a fost și de cine erai. Așa distant și rece. Și mi-e dor să știu că nu va mai fi așa. Și mi-e dor să știu că am renunțat. Ți-e dor nu pentru că așa se întâmpă să fie ci pentru că așa a fost scris în cartea destinului. Purtând culori distincte și gânduri ce ne îndreptau pe drumuri diferite. Și ne-am despărțit.

Și poate nu am avut grijă la ce am renunțat, dar undeva în interiorul meu știu că așa a fost cel mai bine. Pentru că m-am lăsat pe mine, mi-am spus mie gata, și am renunțat odată cu tine și la fericirea mea! Și știm că drumurile noastre nu se vor mai întâlni niciodată, întrucât niciodată înseamnă renunțare. Și am renunțat pentru că așa a fost să fie și pentru că mă dureau umerii și pieptul.

Și ne-am pierdut. Și nu ne vom mai căuta. Pentru că data viitoare vom ști la cine să renunțăm și la cine nu. Și pentru că ne-am iubit țipând, îndurând și lovind în noi. ”

15.02.2017

Fericirea. Pentru mine, fericirea este…
Un metru șaptezeci și cinci de om.
Un corp de adult care ascunde un suflet de copil.
Doi ochi căprui în care-mi văd perfect reflexia.
Două buze care formează cel mai strălucitor zâmbet.
Două brațe care-mi oferă cele mai strânse îmbrățișări.
Două palme care-mi mângâie pielea și-mi șterg lacrimile.
Două picioare care au străbătut atâta drum doar pentru a fi lângă mine mereu.
Fericirea mea are un chip. un suflet, un caracter, un nume.
Si da, mai… degeaba incerc sa te mint. Vreau sa iti spun tot ce am vrut sa iti zic acum ceva timp si n-am avut curajul necesar…
Chiar mi-ar placea sa-ti pese cum iti pasa inainte…
De fapt, nu stiu daca ti-a pasat vreodata dar, imi aratai asta prin fapte.
Acum, doar spui ,,imi pasa" si, eu le consider vorbe aruncate in vant…
Mi-e dor sa-mi spui ,,iubire", sa ma alinti mai mult… Sa ma faci sa simt ca sunt doar a ta, ca iti apartin… dar, acum, nu mai faci asta… De ce? De ce esti rece..? Ma tot intreb, oare, am facut eu ceva de te comporti asa cu mine?
Mi-as dori atat de mult sa te trezesti dimineata si sa fiu prima careia ii spui ,,buna dimineata"… Imi placea atat de mult cand ma trezeam cu un mesaj de la tine, zambeam ca o idioata, ma faceai sa vreau sa imi incep ziua. Iar, seara, cand te culci…. eu sa fiu ultima persoana cu care vorbesti…
Acum ceva timp….Vorbeam toata ziua…si noaptea.. Radeam ca doi idoti cand ne dadeam seama ca ne comportam ca doi copii impreuna.
Mai stii cand ne faceam o groaza de planuri de viitor…? Ei bine, acum, nici nu mai pomenesti de viitor….
Doamne, eram atat de fericiti… Eram, in sfarsit fericita alaturi de cineva..
Vedeam in tine tot viitorul meu. De fapt, si acum inca sper ca vom fi impreuna mereu….
Unde-s toate astea, iubire? Ce s-a intamplat cu noi? De ce esti atat de rece?
Oh, doamne… mi-e atat de dor de tine… mi-e dor de NOI.
Stiu ca nu vei ramane pentru mult timp langa mine… pentru tine, eu nu mai reprezint mult..
Dar iubitule, TU.. tu insemni totul pentru mine. Esti ca soarele intr-o zi de iarna, esti lumina care imi incalzeste sufletul, esti singura stea de pe cerul meu, esti fericirea mea…
Nu.. nu o sa intelegi niciodata cat de mult insemni pentru mine, uneori nici eu nu inteleg… Dar, probabil ca tie nu iti pasa…
Si sincer, m-am imbolnavit de dorul tau.. Plang in fiecare seara cand ma gandesc la tine…. Desi esti langa mine, eu nu te simt aproape… Imi vorbesti prea rece, esti absent…. Inca mai plang cand imi amintesc cum eram noi inainte si cum am devenit acum… Dar, totusi sper ca..intr-o zi..iti vei reveni si vei fi la fel..
Uneori ma intreb, oare chiar insemn atat de mult pentru tine, cum imi spui…? Dar, apoi imi amintesc ca, daca as insemna, mi-ai scrie mai des cum o faceai acum ceva timp si, ti-ai face timp pentru mine….
Stii cat de mult astept un mesaj de la tine? Stii cat de mult conteaza? Dar, tu nu imi mai scrii…nu iti mai faci timp pentru mine… si cand vorbim, vorbim putin… Inca-mi tresare inima cand iti vad numele intr-o notificare…
Nu stiu de ce naiba nu am renuntat la tine dupa toate astea…. Nu pot. Pur si simplu, mi-e imposibil. Numele tau a ramas tiparit pe inima mea….
TE IUBESC ATAT DE MULT, IDIOTULE!
Nu sunt genul ăla de fată lipicioasă. N-o să-ți trimit niciodată mesaje prima. Dă-mi mesaj să vorbim,dacă nu,nu vorbim.Compară-mă cu altă fată şi te poți duce la ea. Nu fac eu niciodată primul pas.Vreau atenție. Fericirea mea e bazată pe atenția ta.Nu mă schimba. Iubeşte-mă aşa cum sunt.Spune-mi lucruri frumoase,dar lucruri pe care tu să le crezi.Vreau fapte,multe fapte şi nu doar vorbe.Nu-mi promite nimic dacă ştii că o să rămână doar promisiuni.Când plâng doar taci şi stânge-mă în brațe. O să-ți fac crize de gelozie pentru că ştiu cât de uşor sunt de înlocuit şi ştiu că ai putea găsi în orice moment,pe cineva mai bun.Sunt bipolară. Acum te iubesc şi în minutul următor te dau dracu,dar dacă mă cunoști,vei şti că am zis-o la nervi.O să mă supăr repede dar dacă ştii cum să mă împaci,n-o să fie o problemă. Nu vreau să te culci niciodată seara ştiind că m-ai supărat. Dacă nu fac eu primul pas,fă-l tu,indiferent de cine a greşit.
Şi cel mai important..să nu pleci. Să nu renunți la mine din prima.
Poate nu merit tot efortul ăsta, sau poate că da💖
Planul meu de-a face pe ignoranta era un esec de proportii. Nu puteam sa ma prefac ca eram insensibila atata timp cat el isi etalase cartile pe masa. Cand ne cunoscuseram, ceva dinauntrul nostru se schimbase, si indiferent ce fusese acel ceva, ne facuse sa avem nevoie unul de celalalt. Din motive necunoscute mie, eu eram exceptia lui si, oricat de mult as fi incercat sa ma impotrivesc sentimentelor, el era exceptia mea.
—  Fericirea incepe azi

Atunci când voi avea copii , fiica mea mă va întreba :
- mami, Cine a fost prima ta iubire?
Nu aș vrea să îi arăt poze , aș vrea să te strâng în brațe și să i spun ca tu , că tatăl ei , îmi este prima și unica iubire . dar știm amândoi că nu o să se întâmple așa .. Îmi voi lua albumul cu amintiri si am să i te arăt . apoi ea va spune :
- il iubeai mult , nu ?
Fără să ezist îi răspund :
- mai mult decât am să iubesc pe cineva vreodata , mai mult decat pe mine .el mi a fost cea mai frumoasa rană . si mereu o sa ramana aici . mereu am sa l iubesc . - atunci de ce ai renuntat la ce iubeai ? , mi au dat lacrimile , un copil are atâta dreptate .. Dar nu stiam cum sa i zic .. - stii scumpo ? In viata o sa ai mereu cate o dezamagire profunda, eterna . el a ramas in tot acest timp dezamagirea mea . nu eu am renuntat la ce iubeam . ce iubeam a renuntat la mine. - de ce mami ? Nu inteleg ? Cum sa poti iubi un om atat de mult ? - de ce ? Scumpo .. Sunt 100 de motive pentru care as putea spune ca l iubesc .. Inca tin minte ochii lui .. Verzi spre caprui.. Atat de sinceri..de calzi .. Imi inspirau atata increde . nu m as fi oprit niciodata din a i privi . zambetul lui larg , buzele sale care aproape imi sopteai sa l sarut imi alungau gandurile rele . apoi mai era si parul lui. Parul lui cret , atatea bucle , chiar daca avea parul ciufulit mereu , acel par ciufulit imi placea , as da orice sa l ating acum .. Dar nu se mai poate .. Apoi mai era si inaltimea lui prominenta ce facea orice imbratisare atat de dulce . si mai presus de toate sufletul lui predomina . avea un suflet atat de bun , de cald , de iubitor . asta a fost lucrul ce m a facut sa l iubesc cel mai tare.. Caracterul lui puternic , caracterul lui bland ..ce imi facea complimente tot timpul , ma facea sa ma simt frumoasa , ma facea sa ma simt femeie . si stii ce e amuzanta , scumpo ? Ca el nu a vrut niciodata sa ma raneasca … Nu mi a dat niciodata o sansa.. O speranta , dar tot ce ti am enumerat pana acum au fost destule sa ma indragostesc. Au fost destule sa pot sa ti vorbesc si azi despre el. Si da. Poate daca el nu ar fi existat , nici tu nu ai fi existat . el m a facut sa pun mai presus fericirea celorlalti inaintea mea . asa m am casatorit cu tatal tau . si iubito , nu vreau sa se inteeleaga gresit , tatal tau este un barbat minunat , un tata protector si il iubesc si pe el. Dar marea mea iubire va ramane el din trecut . el a fost visul meu ; ii spun sincer . ai grija scumpo.. Te iubesc !


-D

Și poate că asta era problema, eram trist atât de mult timp, zile întregi, așa de multe zile încât începuse să îmi placă, să îmi placă durerea tristeții. Iar fericit ? Prea puțin, prea puțin fericit, nu cu adevarat fericit, nu suficient cât să simt gustul fericirii, ci doar cât să nu mi se vadă durerea ce o purtam. Asta era, asta era problema, uitasem adevăratul gust al fericiri, uitasem cum se simte ea cu adevărat, tristețea, durerea si suferința erau singurele sentimente adevărate din mine, cele mai contimentate. Le cunoasteam prea bine ca să pot renunța la ele. Începuse sa devină o parte din mine, un eu mai intunecat. Încercam să fiu fericit, sa iau fericirea de la mine, dar nu era de ajuns cât să o simt cu adevărat, nu cât timp fericirea mea depinde de oameni. Doar ei mi-o pot oferi in catintăți suficient de mari cât să o pot simti, să o gust, să-mi reamintesc de acel sentiment, să resimt acea starea de bine, să-mi reamintesc cum e să fii cu adevărat fericit. Dar oamenii… oamenii pleacă şi îți lasă o baltă de suferință in spate în care e posibil să te blochezi în timp ce încerci să ,,treci peste"…

- și eram cu toți acolo, exact în același loc, unde obișnuiam să ne adunăm de la o vreme. Și râdeam unii de alții, unii cu alții. Dar ce știam sigur era ca majoritatea ascundeau în spatele zâmbetului fals, o poveste, o poveste tristă.
Asta i se întâmpla și ei, prietena mea “de suflet”, cu care obișnuiam să povestim multe, să radem, sa plângem împreună. Cândva i-am promis ca ii voi fi alături întotdeauna. Dar cu timpul am uitat de promisiunea făcută, iar perechea de ochi verzi ma priveau acum, direct, dar cu reproș.
Ea nu e genul de fata care sa vina la tine și sa se plângă ca nu este în regulă. Dar auzisem, în grabă, ca lucrurile nu merg tocmai bine pentru ea. Nu știam mai multe detalii, știam doar ca băiatul pe care îl iubise apare în public cu alta fata. Nu am întrebat niciodată cunoscuții despre ce s-a întâmplat cu ei, pentru ca voiam sa aflu totul de la ea. Dar cum sa o întreb dacă este bine, când eu nu i-am fost alaturi când avea nevoie. Și a avut nevoie, știu sigur. Are un suflet atât de sensibil.
Și felul în care râdea, era diferit. Doar ca nimeni din mulțime nu a observat. Asa ca, am îndrăznit. Am mers la ea și am tras-o spre mine, sub pretextul ca am o întrebare la care vreau sa îmi răspundă sincer.
Dar chiar aveam o întrebare. Ne-am retras, fără ca cineva sa observe, și am așteptat puțin, până mi-a aruncat o privire mirată, și s-a încruntat puțin.
- Ce faci? Cum ești? o întreb eu, cu o voce stinsă.
- Eu? Bine, mulțumesc! răspunde ea în grabă.
- Ești bine? Ea se îndepărtează puțin, apoi își întoarce privirea, ezitând să mă privească.
- Nu, nu sunt bine. De mult nu m-a mai întrebat cineva asta. Atitudinea ei, distantă, mă convinge că prietena mea, rănită, nu a avut pe nimeni când i-a fost greu. Îi eram dator cu niște scuze, dar și cu prezența mea. Avea nevoie de mine, avea nevoie sa fie ascultată și înțeleasă.
- Cum îți mai merge? Ce mai știi de el? întreb eu, după câteva clipe de liniște.
- Nu știu ce s-a întâmplat cu noi. Ne-am rupt brusc unul de altul. Am încetat sa fim. Vorbea în șoapte, nedorind parcă să arate că suferă.
- Ești diferită acum. Înainte zambeai mai des, mai sincer, mai frumos.
- Da, păi m-au schimbat, dezamăgirile și oamenii.
- Sa știi ca îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Adevarul era ca începusem să fiu jalnic. Ea și-a pus încrederea în mine, mi-a împărtășit secrete și nu a ezitat nici măcar o singura dată în a-mi lua apărarea în public sau sa ma ajute, la nevoie. Iar eu, aveam doar scuze și păreri de rău.
- Este în regulă, răspunde ea, dezinteresată.
- Nu, nu este nimic în regulă. Te vad acum, după câteva luni în care nimeni nu a auzit nimic de tine. Te-ai refugiat în lumea ta, și acum, ești aici, schimbată.
- Mi-ar face mare plăcere să fiu aceiași cu care voi v-ați obișnuit, dar nu pot fi altfel. Mă doare totul în lipsa lui. Radiam în jurul vostru pentru că eram iubită de un om frumos, pe care, la rândul meu, l-am iubit întotdeauna și l-am susțin. Dar el a plecat. Și odată cu el, și liniștea mea, și fericirea mea.
- Ești conștientă că îți faci singură rău în așteptarea unui om care nu se mai întoarce, reușesc să spun eu, cu sufletul mâhnit de nefericirea prietenei mele.
- L-am numit acasă, și m-aș întoarce la el într-o secundă.
- Dar el nu se mai întoarce. O contraziceam cu tărie, dar avea nevoie să nu mai creadă în ce inima ii dicta. Avea nevoie sa fie puternică, dar iubirea pentru el a făcut-o mai vulnerabilă. Nu o recunoșteam.
Mi-a aruncat o privire tăioasă, și dacă în sinea ei nu ar fi fost conștientă ca am dreptate, ar fi izbucnit în lacrimi. Dar se ținea tare.
- Nu, nu se mai întoarce. Dar întotdeauna, locul lui va fii aici. Ne aparținem reciproc. Nu voi uita omul pe care îl voi iubi întotdeauna.
- Știu, dar ai nevoie să mergi mai departe. Renunță. Ăsta este singurul lucru pe care îl poți face. Până să realizez, ea deja se arunca în brațele mele, își sprijină capul pe umărul meu, și o simt plângând.
- Mi-ai lipsit.
- Îmi pare rău că nu am venit mai devreme. Nu mi-am imaginat vreodată, că situația este atât de delicată.
- Mai știi când spuneam că eu pot, și cum ca sunt puternică? M-am înșelat. Am nevoie de iubire. Am nevoie sa fiu iubită. Și aveam nevoie de îmbrățișarea ta.
- Este în regulă acum, sunt aici.

#devorbacuunprieten

În ai tăi ochi,îmi vedeam viitorul
Simțeam deja cu îmi i-au zborul
Pe o față adorabilă,un zâmbet apărea
Care sufletul tău,de-al meu îl lega


În mine o dorință se năștea
Dorința de a te avea
Timpul pe care amândoi l-am petrecut
O altă dorință în mine a născut


Dorința de în brațe a te ține
De a te putea privi
Dorința să fii lângă mine,
Pentru a te iubi.


Neștiind că intre noi,o conexiune nu va exista
Fericirea mea,simțeam cum dispărea
Acum când la tine mă voi gândi
Mereu voi știi,că o parte din mine mereu va lipsi

—  Un simplu băiat necunoscut (cu un mic ajutor de la aximiru)