curule

Scrisoare pentru adolescente

Dragele mele purtătoare de vagin, permiteți-mi să vă impărtășesc o parte din înțelepciunea mea de copilă de 26 ani. Am văzut n postari în care vă intindeți bucăți de suflet sperând să le lipească cineva după ce a fost călcat în picioare de purtătorii de biluțe.
Există o explicație foarte simplă pentru care vi se întâmplă asta. Noi, femeile, avem scrisă în inteligența emoțională nevoia de a ne cupla cu bărbați virili, puternici pentru ca atunci când trăiam în peșteri aveam nevoie de protecție și siguranță împotriva fiarelor și a altor pericole. Cum s-ar zice că suntem leșinate după „bad boys”, indiferent de vârstă și de individualitatea fiecăreia.
Problema e că multe dintre voi nu înțelegeți diferența dintre „bad boy” și „bad toy”.
Să v-o zic mai simplu.
„bad boy” = creatură cerebrală, pompată cu testosteron de calitate superioară având margini dure de care vă puteți sprijini fără să vă fie teamă că se vor surpa.
„bad toy” = creatură bipedă/ tripedă la vederea unei țâțe, scuipător profesionist cu margini ascuțite menite doar să vă ințepe sau să vă penetreze.
Nu vă mai umeziți fizic și sufletește la orice individ care vă bombardează cu vorbe frumoase, aveți răbdare să le și concretizeze prin fapte și atitudine. „Bad toy” îți va spune că nu poate trăi fără tine și apoi va trăi bine mersi și o săptămână fără să te caute în timp ce tu faci ulcer de stres și frustrare. „Bad boy” te va pupa pe frunte și poate nici n-o să-ți spună că ii vei lipsi când va pleca, dar intr-o oră deja te va suna să vadă dacă nu ți-au înghețat buzele până ai ajuns acasă.
„Bad toy” îți va spune că ești cea mai frumoasă și mirobolantă monalisă,dar în prima conjunctură o să-l contrazică grav privirea umedă de vițel ce fuge după curul alteia. Tot el se va lăuda că te va face să urli la lună când îți va ajunge intre picioare, dar nu vei rămâne decât cu abisul dintre cuvinte și performanță, pentru că erecția vorbelor o va depăși cu mult pe cea a organului.
„Bad boy” veritabil își va ține gura închisă și ochii infipți în tine, te va respecta în tăcere pe stradă, în vizită la rude sau prieteni și va uita de tot respectul când te va vedea goală, pentru ca el nu suportă să te vadă goală, el vrea sa te umple. Trupește, sufletește, mental, spiritual.
Ăia care măsoară dragostea ce le-o porți în numărul de kile pierdute, în numărul de crize de plâns și de implorări sunt niște sugative complexate ce nu-și regasesc masculinitatea prin alte metode decâat făcându-te pe tine mai vulnerabilă.
Vă rog, aruncați un ochi la băieții/barbații din jurul vostru care poate tac mai mult sau vorbesc mai puțin, dar mai convingător. Care știu să și injure, dar să vorbească și corect gramatical. Care își respectă mamele sau alte femei. Nu mai alergați după copii deghizați în masculi și papagali fără pene.
Cu drag și simpatie, fostă colecționară de „bad toys”.

copyright: Gina Balineanu © Confesiuni Anonime

Ba, ce cur are aia...

Replica pe care o aud mereu… de la toti onanistii, de la toti obsedatii, care nu stiu ce e aia o prietena, nu mai zic de iubita. Ei la o fata, vad doar curul, si țâțele. Alea sunt baza pentru ei. Fata poate sa fie cea mai proasta fiinta de pe pamant, ei tot buna o vor crede. Nu conteaza ca daca da foc la casa incercand sa-si faca ceva de mancare. Ei tot buna o vad. Ei vad doar parte fizica. Vor doar sa futa si atat. Si pun pariu ca nu ajung sa iti dea pantalonii jos ca deja au terminat. Am avut un prieten asa. El futadore. S.a dus cu unii la niste curve, sa le arate prietenilor ce face el. A platit, si cand s-a pus tipa in genunchi, el s.a inrosit tot si a plecat.  In fine, revenind. O fata trebuie apreciata in intregime. Si nu doar fizicul, ci si caracterul. Cand vorbesti cu una “buna” si ea iti raspunde cu “bn” foloseste “k” in loc de “că” sau alte presturtari de genul… parca nu mai e asa “buna”. Cel putin asa vad eu lucrurile. Daca tipul stie limba asta, nu cred ca e vreo problema. Toate au cur, toate au țâțe. Dar putinte au creier la fel de mare ca formele. Si mai ales sa il si foloseasca. De ce toti prostii isi sucesc capul dupa o panarama pe tocuri ce abia merge, si se rupe in talente? Si fetele ce trebuiesc apreciate, iubite, sunt vazute ca fraiere si proaste? Aa…da… pentru ca sunt tot mai putini baieti care stiu sa faca diferenta intre o groapa de gunoi, si un diamant ce are nevoie de suport. Daca te incadrezi in cea de-a doua categorie, tot respectul meu. Daca nu… labareala placuta in continuare. Invatati sa apreciati o fata dupa felul ei de a fi, dupa cum se comporta, dupa cum vobreste, astea sunt cele mai sexy parti ale unei fete. Ce daca e mai slabuta? Ce daca e mai plinuta? Cat de mult conteaza asta? Ea poate sa se schimbe, poate slabi, poate face forme. Caracterul ei ramane acelasi. Pe cand o panarama…e doar plastic in ea. Si singurul lucru ce poti face cu ea, e sa o scoti pe centura. In fine… aveti grija ce alegeti…

Call it Heaven

(Pietro x Reader) (M)

You’re a Hydra weapon accidentally brought to life by Tony. Afraid and confused you forge a connection with the first person you see, never wanting to leave his side.

Requested by @namiheart 

A/n: A lot of this is in Pietro’s point of view, I thought it would be fun to try and seemed to fit in more with what I imagined for the story. It also ended up being a few parts, oops. Bit of swearing but mostly fluff in this part. :) x

She moved through the Fair (x)

Blestemata /Goddamn

Doare curul/Pain in the ass

Ce acum?/What now?

Requests  Masterlist 

Part 1  Part 2  Part 3  Part 4

Part 1

Pietro passes the folder between his hands impatiently, dodging people with ease as he heads to the lab with another blestemata report. Now he was an Avenger he had to do them after every mission and it was starting to be a real doare curul. He could think of a thousand things he’d rather be doing, mostly involving food and curvaceous women, not spending hours typing up stupid mission reports. They were nearly always late or needed editing, he just couldn’t type accurately using his speed and was too impatient to type normally.

Florescent lights flickered above him, the beeping of alarms and shouting an ominous sign as he neared the lab. Ce acum?

“Are you trying to destroy the world again Stark?” Pietro yelled as he rounded the corner into the lab, his trainers squeaking on the floor.  

At the same moment the cryo chamber they had been working on explodes. Pietro hears the loud boom and covers his ears, watching the orange flames billowing outwards in slow motion. The force of the explosion blasts the glass and metal frontage off the chamber, heading straight to where Banner and Stark are taking cover.

With an annoyed sigh Pietro runs over, easily deflecting the door to the other side of the lab and letting it land against a bare wall in a split second. He stands in front of the mad scientists, patting down the singed fabric of his shirt.

“For once I was joking.” Pietro mutters in between coughs, the room filling with smoke while one of Stark’s robots douses the flames. Both men are ignoring Pietro’s glare and staring behind him, oblivious to him having just saved their lives.    

They frantically work on their machines, tapping things in and talking between themselves excitedly. Pietro couldn’t understand them talking so fast and technically but he’s curious. He peers over at the smoking cryo chamber to see the outline of a girls body, she was beautiful and surprisingly unharmed by the fire.

Stark released what was left of the various tubes and equipment that had been keeping her alive and unconscious, some left open cuts which healed over instantly. White hair curled down to her waist framing the delicate features of her face and the curves of her body. Iridescent markings formed intricate patterns over her pale skin, she was almost ethereal, frumoasa. His eyes lingered on the swell of her breasts fascinated as they rose up and down with each shallow breath.  

“Stark, she’s breathing.”  

Keep reading

A Poet Bemoans Political Corruption

Catullus 52

What’s the matter, Catullus?  Why do you put off dying?
    Nonius, that tumor, sits in a curule chair;
    Vatinius, by his consulship, makes himself a perjurer;
What’s the matter, Catullus?  Why do you put off dying?

Quid est, Catulle? quid moraris emori?
sella in curuli struma Nonius sedet,
per consulatum peierat Vatinius:
quid est, Catulle? quid moraris emori?

Theatrical Rehearsal in the House of an Ancient Roman Poet, Gustave Boulanger, 1855

“Draga eu. Ne cunoastem de atata timp.. Hm. Poate nu te cunosc indeajuns. Ai multe secrete, nu inteleg cum de ai atata putere sa treci prin toate problemele astea futute si inca poti zambi. Dar ma bucur. SI sunt mandra. Pot sa te rog ceva? Copila imatura, te rog nu mai avea atata incredere in oameni. Omanenii niciodata nu sunt ce par a fi, toti sunt rai, profitori si perversi. Nu iti mai pune sufletul pe tava, nu merita nimeni sufletul tau. Ai un suflet minunat. Stiu nimeni nu ti-a spus asta niciodata, dar stii destul de bine ca asa este. Inceteaza te rog sa ai asteptari de la oameni, vei fi dezamagita mereu. Si vrei sa stii ceva? Inca mai ai de indurat. Stiu nu te incanta asta, dar stim amandoua ca esti destul de puternica sa treci peste. Crezi ca nu stiu cat de tare doare? Poate nu asa bine ca tine, dar stiu. Stiu multe, poate nu tot, asa cum am spus ai multe secrete, dar stiu ca nu ai avut cea mai ok copilarie, da te-ai distrat, dar un copil de 3-5 ani nu ar fi trebuit sa vada, nici macar sa auda, din gura parintelui sau ce ai auzit si ai vazut tu la tatal tau. Stiu ca niciodata tatal tau nu te-a apreciat, nu te-a protejat de cuvintele rele adresate mamei tale si nici nu te-a scutit sa vezi acele scene de violenta si gelozie. Stiu destul de bine ca ai caracterul lui, copila, dar te rog sa nu faci aceleasi greseli,ce a facut el trebuie sa fie o lectie. Stiu ca acel suflet bun pe care il ai, il daruiesti tuturor, dar ajungi dezamagita mereu, nu trebuie sa mai faci asta. Stiu ca iti doresti sa fii iubita. Stiu ca niciunul nu este in stare sa te iubeasca, esti complicat copilo, esti greu de iubit. Poate o sa rami singura..Te deranjeaza? Poate o sa fii o femeie de afaceri, cu bani si toata viata pe distractii. Suna bine? Poate. Dar poate nu o sa fie asa, poate o sa apara acel baiat care sa te poata iubi si ar fi in stare sa lupte cu demonii tai. Stiu cate lacrimi ai varsat, unele cu rost, altele fara, unele pentru personae care chiar merita, unele efectiv degeaba, doar pentru ca ai fost degamagita, dezamagita de tine stim amandoua, dezamagita ca ai avut prea multa incredere stiind ca acele personae vor pleca.
Dar stii ce stiu sigur? ESTI PUTERNICA! Ma crezi? Da stiu, te indoiesti de asta, dar e u am incredere in tine si, crede-ma ca eu sunt singura persoana in care poti avea incredere si daca ai incredere in mine, o sa reusim sa mutam si muntii. Asa, acum ca am lamurit, crede-ma esti puternica, Si stii si tu ceva? Sora esti frumoasa in mm. Ai un caracter genial si esti sociabila, pe langa asta. Ai curul bun, nu mai incerca sa fii modesta, poate nu este la fel cu al lui Kim, dar este bun. Pe langa asta mai stii ce? Ai tate coaie, ai sanii perfecti, nici prea mari, nici prea mici. Stimi amandoua ca unele sunt invidioase, le lasam sa fie ca au pe ce, nu? Esti inalta. Ok? Nu ai un metru si o clatita, deci stai linistita ca nu se vede asa mult ca esti plinuta, deci sa nu te mai aud ca “vai sunt grasa” ca ma supar si stiu ca nu vrei.
Vezi cate stiu? Te cunosc destul de bine. Nimeni nu ti-a spus multe din lucrurile astea, dar stiam ca or sa iti placa si o sa te fac sa te simti mai bine. Ai inceput sa te iubesti si de aia imi salta inima cand vad cat de geniala ai inceput sa fii. Esti buna copila imatura, in toate sensurile. Multi baieti pierd..hmm sa spunem un diamant, uneori doar pe niste bolovani, alteori pentru ceva mai bun. Dar sa nu fii descurajata caci tu ramai suprema. Ma bucur enorm ca am reusit sa te fac sa te simti bine. Ai grija de tine iubita mea. Nu iti mai darui inima oricui, cum ti-am mai spus. Si stii destul de bine pe cine te poti baza si la cine poti apela cand iti este greu. Ai cazut la pamant, nu? Mai stai putin si aduna-ti fortele. Apoi ridica-te si distruge-i, aratale la toti de ce este in stare Deea. Te iubesc copila imatura

*Jugo de media vida*

Lleva en sí dos sabores distintos, uno vino y otro gris. Codicia de entonces, secreto andino, razón de vivir. Cada día me levanto buscando guardado, el viejo curul y postre a la vez. Tómate uno o tómate cien, no fui yo el oportuno quien no bebió ayer.

TRANCE

Y empieza a subir y a subir, la mente recuerda tus caídas, tus desmanes. Tu cuerpo libera veloz y trémulo, el néctar preciado, ausente de vos.

Entiende carcoma, amor y respeto. Se empieza por uno, luego pasan por vos. Valora entonces, pestañea dos veces, la vida se acaba o sigue en desdén.

Ahora que hablo de mi, si ya vivo estoy, quería de todo y se me olvido vos. Somos dos en uno, alterego divino.

Y VUELVE

Ya tomaste un licor, tan gris abismal. Y ahora no queda mucho más realidad. Lustro impoluto, jugo matriz, vino insondable. Bebo de ti olvidando culpables. Das vida y das amor que otro borracho se beba el licor.

Reflejado en si, no se vos ya de mi. Te quiero correcto, te quiero cabrón. La vida se faja de risa y una pompa infinita, se despidió ayer. Chagall si sabía, pintar o morir, la vida se viste de arcoiris y espejos. Pregunta noble sin respuesta, mañana sabrás, de golpe el viento traerá la verdad. Llamarada viva, vete de aquí, no traigas malsano tu triste sinfín.

VUELA

Y mil colores traes a fruncir de tu sonrisa real. No hay problema si te ajustas al clima de aquí, vuela bien y entra pleno a este verde jardín. Los perros ya juegan y frondoso estarás, cargado de historias y mucho para dar. Tomaste del néctar más dulce que ayer un día creías imposible de ver. Daña tus zapatos, vete a nadar que los libros viejos ya no estarán.

FLORECE

Sin cuando y sin donde, solo se dio. Un criterio más fino, llamado amor. Si que es inocente, sin embargo renuncia, al valor prohibido que da la penumbra. Ayer viste balas, hoy puedes vivir y ya la costumbre reposa aquí. Que te entiendo y que te rezo como un mantra de dos, cósmico o puro siempre lo son. Uno gris y uno vino, cantaban los dos.


https://juanmontoyap.tumblr.com/post/161808573666/jugo-de-media-vida

Marcus Vipsanius Agrippa

Marcus Vipsanius Agrippa,  (born 63 bc?—died March, 12 bc, Campania [Italy]), powerful deputy of Augustus, the first Roman emperor. He was chiefly responsible for the victory over Mark Antony at the Battle of Actium in 31 bc, and during Augustus’ reign he suppressed rebellions, founded colonies, and administered various parts of the Roman Empire. Of modest birth but not a modest man, Agrippa was disliked by the Roman aristocracy. In his own interest he scrupulously maintained a subordinate role in relation to Augustus, but he felt himself inferior to no one else.

Virtually nothing is known of his early life until he is found as the companion of Octavian (the future emperor Augustus) at Apollonia, in Illyria, at the time of Julius Caesar’s murder in 44. Octavian, the adopted son of Caesar, returned with Agrippa to Italy to make his political claim as Caesar’s heir. In 43 Agrippa is thought to have held the office of tribune of the plebs; presumably in this capacity he prosecuted the tyrannicide Cassius, then absent in the East.

In the struggle for power after Julius Caesar’s death, Agrippa served as one of Octavian’s key military commanders. In 41–40 he fought against Mark Antony’s brother Lucius. In 40 he held the post of praetor urbanus (magistrate mainly in charge of administration of justice at Rome) and was a major figure in negotiating a settlement between Octavian and Antony at Brundisium. During the next two years he was away on campaigns in Aquitania and on the Rhine River. When he returned to Italy, he conspicuously refused to celebrate a triumph for his successes in the north, but in 37 he held the office of consul. In the spring of 37 Octavian and Antony came to an agreement at Tarentum, and it must have been then that Antony arranged the marriage of Agrippa to the daughter of Titus Atticus, a wealthy friend of Cicero.

Octavian’s efforts to resist at sea the son of the republican general Gnaeus Pompey, Sextus Pompeius, had not met with success. Agrippa therefore took charge of the operations. He constructed a fine harbour at Puteoli in the Bay of Naples and then won, in 36, two decisive naval victories (at Mylae and Naulochus), ending the threat from Pompeius. For this achievement Agrippa was awarded a golden crown. In 35–34 Octavian waged a vigorous campaign in Dalmatia, and in this Agrippa had a distinguished military role. In 33 Agrippa served as curule aedile (magistrate of public buildings and works) at Rome, even though it was a much lower post than the consulate that he had already held. He used the opportunity to win favour for Octavian by spending his own funds lavishly on building baths, cleaning sewers, and improving the water supply. When Octavian and Antony finally came into direct conflict at the Battle of Actium in 31, Agrippa commanded the fleet and was primarily responsible for Octavian’s victory.

During Octavian’s absence from Rome after Actium, Agrippa managed affairs in the city together with Maecenas, the great patron of poets. In 29–28 Agrippa and Octavian jointly conducted a census and carried out a purge of the Senate; in 28 and 27 Agrippa held the consulate again, both times with Octavian (from 27, Augustus) as his colleague. In 23, a year of constitutional crisis, Augustus fell ill and presented his signet ring to Agrippa, who seemed thus to be designated the emperor’s successor. Agrippa took Augustus’ daughter Julia as his wife after divorcing a niece of Augustus (Marcella the Elder), who had replaced Atticus’ daughter as his wife some four or five years previously.

Agrippa went immediately to Mytilene on the island of Lesbos, from which he administered affairs in the East. The nature of Agrippa’s constitutional power (imperium) at this time is controversial. It has been argued whether the Senate in 23 gave him an imperium greater than that of any other provincial governor in the East (imperium majus). After Augustus’ death Roman historians claimed that Agrippa’s sojourn at Mytilene was a kind of exile as a result of Augustus’ preference for his own nephew Marcellus. This appears implausible. Agrippa was soon back in Rome to act on behalf of the emperor, who himself left for the East in 22. Before Augustus’ return, in 19, Agrippa had left for Gaul and Spain. In Spain he finally subdued the recalcitrant Cantabrians.

Returning to Rome in 18, Agrippa received the power of a tribune (tribunicia potestas), which Augustus also possessed. Perhaps, too, he received an imperium majus, if he had not been granted it in 23. He participated in Augustus’ celebration of the Secular Games at Rome in 17, after which he returned to the East as vicegerent of the emperor. In 15 he accepted an invitation from Herod I the Great to visit Judaea; while in the East, he established colonies of veterans at Berytus and Heliopolis, in Lebanon. He next settled an uprising in the Bosporan kingdom on the Black Sea and set up the cultivated dynast Polemo as king. Herod led a fleet to support Agrippa in the Bosporan affair, and, when it was over, the two traveled together along the coast of western Asia Minor.

In 13 Agrippa’s tribunicia potestas was renewed, and at this time without doubt he received (or had renewed) a grant of imperium majus. Troubles in Pannonia required his presence, but the rigours of the winter of 13–12 caused a fatal illness; he died in March of 12 bc. Augustus delivered a funeral oration in honour of his colleague; a fragment of that oration, in Greek translation, has recently come to light.

Agrippa deserved the honours Augustus heaped upon him. It is conceivable that without Agrippa, Octavian would never have become emperor. Rome remembered him for his generosity in attending to aqueducts, sewers, and baths; and in the mid-20s he completed the celebrated Pantheon. One of Agrippa’s five children by Julia, Agrippina the Elder, was the mother of one emperor (Caligula) and the grandmother of another (Nero). Agrippa’s autobiography is lost, but an extensive geographical commentary that he wrote influenced the extant works of the geographer Strabo and of Pliny the Elder.

Este şocant ce se poate întâmpla într-o ţară atât de frumoasă. Toate nonvalorile sunt mediatizate şi promovate. Toţi cocalarii şi piţipoancele prostituate sunt devenite vedete peste noapte. În televiziunea din România, se bagă bani grei în curul tuturor analfabeţilor pentru a juca precum le cântă producătorii. Suntem şocaţi, nu ne vine să credem, când descoperim că suntem printre primele ţări în top-ul analfabeţilor. Se pică drastic la examen-ul de Bacalaureat şi suntem şocaţi. Trebuie să ne şocheze lucrurile de unde pornesc toate acestea. Sistemul de învăţămând, este la pământ, educaţia în şcoli, este foarte rară, se doreşte o manipulare în masă, prin intermediul inculturii. Văd părinţi fără pic de interes faţă de proprii copii. La 18 ani, unii au maşini de lux, vile pe malul lacului şi vacanţe în cele mai luxoase locuri de pe planetă, dar dacă îi pui să compună două propoziţii diferite, se blochează. Fiţi proşti, nu citiţi, uitaţi-vă la toate prostituatele din faţa televizorului, goniţi nebuneşte pe stradă cu ale voastre boliduri de lux, lasaţi-vă manipulaţi de toţi marii şmecheri ai planetei, oferiţi-le totul pe tavă. Eu prefer să mă impun. Prefer să mă impun împotriva inculturii, împotriva manipulării, împotriva tuturor care mă doresc prost, fără creier. Prefer să mă impun măselar de oameni care caută sclavia. O sclavie modernă, din umbră, dar cu urmări oribile. Prefer să fiu acest om care vorbeşte şi vă priveşte din umbră, cum vă prostituaţi pentru un pumn de mărunţiş.

4

Today, US horse racing has largely forgotten the black jockeys responsible for its early success and historical significance. Black jockeys were the stars of the racing world up until the early 1900’s, when institutionalized racism drove them out of the sport, and often out of the country to race abroad. When I say “drove them out,” I mean literally– black riders were often forced into, and over, the inside rail, as well as whipped in the face and across the hands by white riders while racing officials looked the other way.

Until black jockeys virtually disappeared from the racetrack, some of them were regarded as the greatest riders to ever sit a horse. Black jockeys won 15 of the first 28 runnings of the Kentucky Derby (13 of the 15 jockeys in the very first Kentucky Derby were black; it was won by Oliver Lewis aboard Aristides).

Isaac Murphy (1861-1896)
is still considered by many to be the greatest American jockey of all time. He won the Kentucky Derby three times (only three jockeys have won it more), and was the first to win it in back-to-back years. His win percentage, according to official records, was an incredible 34%. He was the first jockey inducted into the Racing Hall of Fame in 1955, when it was created. Each year, the Isaac Murphy award is given to the jockey with the highest win percentage for the year.

Jimmy Winkfield (1882-1974) won the Kentucky Derby consecutively in 1901 and 1902, and was second in 1903. He is the last black jockey to win the Kentucky Derby, and only two black jockeys have ridden in the race since (Marlon St. Julien in 2000 aboard Curule, Kevin Krigger in 2013 on Goldencents). He was forced to take his tack overseas where he found great celebrity riding in Russia. He was champion jockey 3 times there before the Russian Revolution forced him to move to France, where he continued his successful career until his retirement. He was posthumously inducted into the Hall of Fame in 2004.

Willie Simms (1870-1927) is the only black jockey to have captured all three jewels of the Triple Crown (though on different horses in different years). He won the Belmont back to back, was the first American jockey to win with an American horse in England, then won the Kentucky Derby in consecutive runnings. He was inducted into the Hall of Fame in 1977.

And finally, one of the few black jockeys riding today, Kendrick Carmouche is a fixture of the Mid-Atlantic racing circuit. He was the first rider to take the Leading Jockey title four years in a row (2008-2011) at Parx Racetrack in Philadelphia, and oftens rides for some of the top trainers and owners in the business. He has yet to get a mount in the Kentucky Derby, but with his success over his 15 year career, it’s only a matter of time. He’s also one of the friendliest, most personable jockeys I’ve had the pleasure to deal with– always happy and optimistic, win or lose, he never has a bad word for his horse no matter how they run.

youtube

Marie,Marie,Marie..arunc pe curul tau toti banii de chirie

El llanto de un Mexicano

Hijo de tigre……pintito. El niño a quien hace unos años vimos llorando el asesinato de su padre, ahora se manifiesta con la misma seriedad, compromiso, humanidad y calidad política. Los invito a leer el siguiente artículo:

Me preocupa. Me preocupa que veo a un país olvidado por sus líderes, quienes se concentran en sacar adelante sus carreras y a sus partidos antes que a su gente.

Me preocupa ver un abismo de desigualdad y diferencia, permeado todo por la infame indiferencia de quienes tienen la responsabilidad de honrar la confianza de su gente.

Me preocupa ver que en el Congreso imperan el caos y la desunión, que los ‘triunfos’ de mis diputados sean ver quién difama más al otro o quién silencia con más fuerza. Que exista un aura de trabajos inconclusos y que los pocos que se dedican al trabajo son sopesados por quienes se dedican al ultraje. Me preocupa ver más respeto en las tribunas de un clásico de futbol mexicano que en los escaños y curules legislativos (¿qué se puede esperar de la raza?)

Funcionarios públicos ausentes o sumisos (NISI) (Ni trabajan, pero SI cobran) y fuerzas policiales abandonadas o corrompidas es el maltrato que nos dejan nuestros gobernantes. Benditas aspiraciones de nuestros jóvenes con tanta materia prima corroída. No es sorpresa que ‘ni estudien, ni trabajen’ si el sistema educativo es cada vez menos adecuado y continúa decayendo gracias a quienes se supone deberían levantarlo. El empleo y las oportunidades son virtualmente inexistentes y nuestra economía es tratada con la lujuria de unos cuantos.

Me preocupa mi tierra, sangrando a borbollones, con sangre nacional y extranjera, de quienes depositaron su confianza en unos cuantos. Me preocupa que ‘esos cuantos’ tampoco sean eficaces porque ‘algunos muchos’ se empeñan en que fallen con tal de alzarse el cuello y alardear un ‘se los dije’.

La desigualdad de ideas nunca ha sido crimen, pero el callarlas y asesinarlas es nuestro nuevo movimiento nacional.

Miles de millones de pesos, de nuestro dinero, de nuestros impuestos, se reparten a ‘unos cuantos’ para hacer bien ‘muchos nadas’, mientras tanto, nuestros niños tienen hambre, tienen sed y tienen miedo. Miedo, no de una inseguridad que crece sin medida, sino de lo que seguramente terminarán siendo: seres olvidados y marginados por su patria y a quienes luego se les reclame de ‘holgazanes’. Se les castigará por ineficientes y por no saber aprovechar las infinitas oportunidades inexistentes que tuvieron. Nuestros niños, ¿pero qué demonios les hicimos?

Me preocupan todos y cada uno de los miembros de mi familia, más de 112 millones de ellos, que miran al futuro sin un rumbo certero, ese rumbo que nuestros predecesores se negaron rotundamente a asegurar y que ahora miran con desconcierto alegando que ‘no es su culpa’. Y la pelea continúa; y las divisiones incrementan; y las diferencias se exaltan; y nuestros niños, mientras tanto, sufren.

¿Pero qué te pasa, México? ¿En qué momento se volvió rutina suicidarte?

Me preocupa mi gente, que prefiere esconderse frente a una pantalla de televisión que detrás de un libro, o mejor aún, de un oficio. Me preocupa que la política de desarrollo colectivo nacional en estos momentos pareciera que se llama ‘resignación’, pareciera que se llama ‘derrota’ (dificil pelear contra las diversas mafias que se apoderan de los puestos publicos para saquear el pais).

Me niego rotunda y enfáticamente a quedarme dormido, a darme por vencido. Así me tachen de por vida de demente o inadaptado. Qué ilusos somos todos al pensar que México necesita héroes, si lo único que le hace falta es la atención de sus ciudadanos, o mejor quizá, unos cuantos más de estos.

Este es el movimiento de la tercera insurrección mexicana, cuyo campo de batalla se libra en nuestros propios corazones, donde las únicas armas que encontremos y utilicemos deberán ser la paz, el trabajo y la Patria: suficientes muertes ha soportado lo sagrado de este suelo, y la tierra que se tiñe de rojo con la sangre de mi sangre es testigo de mi entrega. La batalla se gana en el corazón de nuestra gente, al denunciar nuestras propias faltas al país… y a nuestra estampa.

-Luis Donaldo Colosio Riojas (Originalmente publicado en Junio 2012)

''Nosotros los jóvenes debemos ser quienes más apoyemos el SI en el plebiscito. Como dijo Jaime Garzón "Si ustedes los jóvenes no asumen la dirección de su propio país, nadie va a venir a salvarselos, ¡Nadie!" Reflexionemos, estamos a tiempo todavía. Muchos de nosotros quizá no tengamos voto en las urnas, pero si debemos apoyar, respaldar y desear que gane el SI. ¿o acaso a ustedes no les gustaría que sus hijos, sus nietos, bisnietos y toda su descendencia, solo supieran de las FARC-EP por libros de historia? Reflexionemos, somos nosotros quienes más se beneficiarán con la terminación del conflicto. Es muy fácil decirle NO a la paz con una botella de alcohol en la mano y no con un fúsil. Leamos muchachos, leamos, no nos dejemos influenciar por lo que dicen los medios de comunicación amarillistas. Se sabe que las FARC si tendrán 5 curules en el senado y 5 en la camara, los cuales tendrán voz pero NO VOTO. ¿Y qué Colombia un país comunista? Primero lean bien sobre el comunismo, y verán lo lejos que está Colombia de ser un país comunista. Ah y también lean sobre el surgimiento de las FARC-EP, verán que ellos al principio sólo querían que incluyeran al pueblo Colombiano en la toma de decisiones, ya que las oligarquías conservadoras y liberales los tenían excluidos, les dieron supuesta participación y se creó el partido de la unión patriotica. Pero luego ¿qué pasó? El genocidio de la UP, y desde ese entonces fue que ellos decidieron tomar el camino de las armas. Yo pienso que el rechazo que van a recibir los guerrilleros cuando se reinserten a la vida civil, va a dolerles más que 50 años en la cárcel. La vida de un reinsertado no será de las mil maravillas como nos están haciendo creer solo porque les van a dar sueldo y todo eso, la vida de un reinsertado es difícil, en todos los aspectos. Y por ultimo pero no menos importante, ¿Que la FARC no está arrepentida? Pues busquen un articulo donde entrevistaron a Fabiola Perdomo, la esposa de uno de los diputados caleños que fueron secuestrados y luego asesinados por la guerrilla, y lean!! Se van a sorprender, como ella dice que ellos lloraron y les pidieron perdón de una y mil formas. ¡Si A La Paz! El futuro está en nuestras manos.''

anonymous asked:

Ustedes que piensan sobre el plebiscito? No creen ustedes que es solo una gran falsedad,estarían dispuestos a que gente que ha hecho tanto daño salga con impunidad y aparte que le den 5 curules directas en el cenado (a cada cenador le dan 27.929.064) en total serian 279.290.640 que le estariamos pagando a delincuentes,no creen usted que esto se ha convertido en una paz extorsiva? claro que seria maravilloso que las FARC se desarmaran,pero a cambio de ello vamos a vendernos?

El dinero es dinero.  Y aunque no he estado directamente implicado en esta guerra, sólo debo decir que mi corazón dormirá más tranquilo al saber que allá afuera en el campo las personas podrán volver a descansar tranquilos, a vivir una vida normal, a no tener que estar preocupados porque hoy nos pongan una bomba o no.  Y creo que yo, sin estar implicado en eso, estoy de acuerdo con ellos, es porque creo que una vida vale mucho más que 279.290.640. Y prefiero que le paguen ese dinero a los bien dichos delincuentes, a que se utilice ese dinero en la construcción de más y más muertes de personas inocentes.   

La discusión es totalmente amplia, y válida, es totalmente cierto que es de alguna manera injusto que a ellos se les pague algo, etc.  Pero yo creo que cuando valoras la vida, de la forma en la que yo personalmente la valoro, esos son los precios que tienes que pagar para poder ver relucir un mejor país.   Insisto, a mí me da igual si siguen matándose allá o no, pues no estoy implicado, ¿pero qué si fuera tu familia, tu hijo, tu padre, tu madre a quienes mataran y dejaran sin casa el día de mañana? ¿es verdaderamente necesario esto o podemos sacrificarnos, ser el cambio, hacer historia y brindarle un mejor futuro a los que vienen?

Y sólo piénselo: Ellos tampoco van a irse a la cárcel por puros care bonitos porque quieren la paz. Obviamente ellos exigen algo, y si no se les da, pues la guerra sigue.  De eso trata la palabra “acuerdo”.  En donde los dos de parte y parte ceden sus intereses, de lo contrario, sabrá dios cuántos muertos más.  

Además, deberías de leer los acuerdos antes de venir a decir que hay impunidad. Hay que estar informados. 

Grito de Sal - Horacio Nansen

México…escucha

en algún punto cardinal del mapa.

Aprisionado por la geografía

en la desolación de tus fronteras,

a la intemperie de cincuenta grados

de un calor que florece algodonales,

cerca del yanqui que le corta el agua y lejos de tu interés

y de tus sobornos y de tu Torre Latinoamericana

hay un pueblo que vive,

que labora,

y envía los impuestos de tus lujos,

aun haciéndole falta su agonía

el  agua que te sobra de la lluvia.

 

Keep reading

Sí, quizá no soy un normalista rural de Iguala, no nací en Ayotzinapa, mis padres no son campesinos, no sé lo que es vivir en una zona marginada y mucho menos he sabido de lo que es trabajar para poder tener algo. Sí no soy Ayotzinapa pero… !Sí sé lo que es ser presionado y olvidado por muchas personas, sé lo que representa la inseguridad en mi calle, en mi pueblo en mi estado, en mi país sé y siento esa enorme indignación y culpa por ser cómplice de este sistema que nos ha llevado a esto, soy culpable porque deseo siempre lo material en vez de tomar la esencia de las cosas y me siento de Ayotzinapa, no por ser como ellos porque no merezco ese Honor, me siento como ellos porque compartimos la misma patria, la misma soledad, la misma tristeza compartimos la misma rabia pero más aún, aclamamos la misma justicia, si con salir a las calles a decirle al pinche sistema que gracias a ellos mi México está derribándose, hoy más que nunca me sale decir que soy mexicano, porque mi país no son esos pendejos de los curules mi país somos los que salimos a la calle porque preferimos arriesgar la libertad que encerrarme en casa y vivir como víctima, no, no quiero ser un mártir pero prefiero morir defendiendo a mi patria que vivir viéndola caer.
Gracias a ti que lo has leido. Gracias porque apuesto a que te arriesgarás a poner tu sentir aquí y ése para mí es un gran paso.

Acel moment cand intra in sala o fata cu curul mare in colanti,iar prietenul tau care te ajuta la exercitii se holbeaza la el timp 3 de minute fara sa-si miste privirea. 

“ Trezeste-te ma “ - “ Da ma da,ho,m-am pierdut in ochii ei “ =))))))