covorul

Era undeva pe la sfarsitul primei luni din calendar,intr-o seara rece, pustiita de oameni si de sperante.Era una dintre acele zile negre ale vietii in care gandurile iti mistuie sentimentele,iar el stia asta foarte bine si totusi spera ca ziua aceea sa nu isi fi lasat amprenta pe sufletul fetei cu bucle caramizii,acea fata care ii facea inima sa tresara.
Isi stranse in pumn tremurul pe care il simtea si pasi in camera intunecata cu un zambet pierdut pe fata,un zambet care inghetase in clipa in care privirea lui se pierdu printre mormanul de carti rupte si obiecte sparte.“Ce dezastru!” - soptise el mai mult ca pentru sine.
Bucle caramizii ii cazusera pe umeri,iar valul amintirilor si gandurile dureroase care se instalasera in mintea ei ii naucira gesturile.Auzise ca prin ceata ceea ce spusese baiatul,acel baiat care a fost langa ea in fiecare noapte presarata cu cosmaruri si fiecare zi plina de zambete.Isi intoarse capul si isi fixa privirea pe covorul albastru.Se simtea pierduta si probabil ca asa si era.Luase in mana primul obiect care ii venise in mana si il aruncase spre baiat.Isi infipse unghiile in palme,in timp ce lacrimile i se adunau in coltul ochilor.“Stiu si eu ca sunt un dezastu,nu trebuie sa mi-o mai spui si tu!” Incepuse sa isi planga sufletul si cazu in genunchi,cu fata ingropata in palme.
Se asezase langa ea si isi trecuse un brat peste umerii ei.Simtea cum fiecare muschi din trup ii tremura si genunchii i se inmuiara.Ea isi ridica privirea,inundata in lacrimi.Ii privi ochii calzi si intr-o secunda isi ascunsese fata in tricoul lui.
Ar fi vrut sa ii spuna ca totul avea sa fie bine,ca suferinta vine si pleaca,dar stia ca ea nu mai credea de mult in cuvinte.Ii saruta scurt parul si o stranse mai cu putere la pietul lui.Nu avea de gand sa o lase singura,nu cand stia ca ea are cea mai mare nevoie de el.Pentru el,asta insemna prietenia adevarata.Sa fii langa un om,de care esti atasat emotional,in cele mai negre minute ale vietii lui.
—  19augustanonimat
Uneori simt că nici măcar nu mă privește, ci își dozează timpul curățând covorașul de la intrarea în sufletul său, cu mare bucurie. Probabil cea mai mare greșeală, pe care l-am lăsat să o facă, a fost să lase ușa de la intrare întotdeauna deschisă, ca și cum, era o invitație la libertate. Ești liberă să iubești pe cine dorești, să te întâlnești cu cine dorești, să te lași sărutată de buze străine și să-ți înghețe mâinile când o să atingi alte suflete reci, moarte în trecerea timpului. Libertatea întotdeauna a fost periculoasă și dorită la fel de mult ca o damă de companie, dar e sentimentul care nicidecum nu te eliberează, te constrânge, te substrânge din lumea fizică, alungându-te printre oameni spirituali și seci. În camera mea, din sufletul lui, întotdeauna a fost curățenie. Erau chiar nopți în care măsuța din sticlă dansa rahitic prin aer, constrânsă de furie, patul era întotdeauna dezordonat, iar covorul era pătat de lacrimi. Iar eu, ieșeam des, mai ales dimineața. Îmi fumam țigara pe veranda veche și aruncam scrumul pe flori. Dar niciodată nu mă trezeam în mizerie, de fiecare dată, îmi curăța camera, lipea foile rupte din iubirea noastră și ștergea praful de pe cuvintele noastre. Niciodată nu puteam să privesc rămășițele furiei iubirii, nicidecum, cadavrele sufletelor noastre. Făcea asta de fiecare dată, după ce îmi auzea strigătele și mă strângea în brațe. Ba chiar mă trezeam în miezul nopții, privindu-l în gol, cum aduna cioburile, murdar de sânge, zâmbindu-mi cu mândrie. Atunci am realizat că în sufletul său,  întotdeauna, era liniște, dar liniștea asta, niciodată nu o să îmi facă sufletul să tacă. Căci contrariul sufletului său, se răgăsește al meu, întotdeauna călătorind prin ochii oamenilor, căutând pacea în diferite trupuri, dar niciodată pașnic, niciodată nu se obosește să curețe o cameră pătată de certuri și lacrimi. Uneori, libertatea e un sentiment prea complex pentru sufletul meu, uneori ar trebui ascunsă în patima nopții, ar trebui să nu mă mai obosesc să murdăresc un cămin ce întotdeauna va fi curățat cu plăcere și fără nici un gram de obligație..
Unde-i Crăciunul? Crăciunul acela când totul era învelit în covorul alb, iar fulgii se pierd în văzduh, când se simțea mirosul de Crăciun peste tot, luminițele împodobeau cu căldură mijlocul orașului, iar de pe ulițe se auzeau colindele care îți făceau toți porii să simtă ardoarea Crăciunului! Acum? Acum totul s-a schimbat, zăpada a fost înlocuită de razele soarelui care îți dă senzația, mai degrabă, că se apropie Paștele, nu Crăciunul. Colindele au fost înlocuite de caterincă, iar dorința de a sta în familie, a fost înlocuită de a sta într-un club, că na, e la modă. Mi-e dor de Crăciunurile din copilărie…
Pare atât de greu să te ridici când ești singur…Te privești în oglinda de 2 pe 2 acum spartă și realizezi că pereții deși colorați sunt reci și respingători. Tu, el, ea, ei, toți par acum doar niște iluzii oarbe.
Încerci să te ridici de pe covorul prăfuit și privești în jur. Oare cât timp a trecut de când nu te-ai mai ridicat? Câte nopți și zile au trecut de când singura lumină pe care ai văzut-o a fost becul nenorocit din mijlocul tavanului.
Te ridici și găsești sub masa zgâriată un album cu fotografii, acum răvășit. Găsești fotografiile cu ei, oamenii dragi ție. Presiunea te omoară. Arunci din nou albumul și aproape se rupe când ajunge trântit de perete pentru a nu știu câta oară. Te duci și stingi lumina, în speranța că ceva se va schimba. Când o aprinzi vezi fețele tuturor zâmbind spre tine. Le zâmbești și tu, te așezi pe covor și începi să le povestești durerea prin care treci. Vezi totuși că zâmbetul de pe fețele lor nu dispare și atunci îți reîntâlnești chipul pierdut în oglinda spartă. Singurătatea te izbește puternic și în sfârșit te doboară.
Plângi și blestemi trecutul.
Plângi și blestemi amintirile.
Plângi și blestemi singurătatea.
Plângi și rămâi cu iluziile.
—  Deny Drogzz
Nu îmi place Septembrie,nu prea îmi place toamna.
Acum la început,când vezi că totul în jurul tău începe să dispară încetul cu încetul,parcă simţi că şi tu începi să-ţi pierzi din anumite calităţi.
În sufletul tău totul moare,nu mai ai nicio vlagă,vrei tot timpul doar să te odihneşti.Dimineaţa nici nu îţi mai vine să te mai dai jos din pat,iar pe geam nici atât nu vrei să te uiţi,pentru că te demoralizezi şi mai tare. Mulţi văd toamna colorată,dar eu am impresia că văd totul în alb şi negru. Când aud de acest anotimp,îmi vine în minte acea imagine de după război,unde văd mulţi oameni la pământ,multe lucruri distruse,ceaţă şi dezordine. Dar pot să spun că doar începutul este aşa,întrucât după un timp încep să mă obişnuiesc,ba chiar începe să-mi placă. Luna Octombrie mi se pare cea mai specială,pentru că este la mijloc,nici aproape de iarnă,nici de vară. Atunci simt şi eu că sunt în pas cu timpul,încep să-mi dau seama de tot ceea ce se întâmplă ; covorul de frunze de pe pământ,acel miros specific,lumea care face pregătiri pentru lunile reci,hainele groase şi nu în ultimul rând.. şcoala.