atasata

anonymous asked:

imi placea un coleg pot spune ca eram prieteni si inca ceva, eu eram foarte atasata de el,chiar am incercat sa fac sa mearga lucrurile mi se parea ca totul merge perfect, ca in sfarsit am gasit dragostea la care speram insa a aparut o alta fata, totul a inceput sa se schimbe si am fost data la o parte, fara nicio explicatie am impresia ca mereu mi se intampla si lucrul asta ma urmareste, oare e vina mea? oare sunt chiar atat de usor de inlocuit?

Sincer, cred ca-i doar paranoia ta. Tot timpul o sa existe oameni mai buni decat noi. Mereu o sa fie o tipa sau un tip mai interesant, mai amuzant, mai dragut, etc. Dar e important sa nu te lasi pana nu gasesti omul pentru care o sa fi totul. Restul sa nu mai conteze. Poate tipul a fost atras de ea mai mult decat de tine. Si? Asta e, in ochii lui ai o anumita valoare, dar in ochii altuia poti sa ai alta valoare. Asa cum si tu ai preferinte, asa au si alti oameni, deci nu o lua prea personal.

#dee

Mai stii?Imi spuneai ca sunt singurul copil care nu are nevoie de nimeni ca sa devina mai bun decat era ieri,care nu are nevoie de imbratisari,de zambete strambe pentru a putea zambi,pentru a putea fi fericit in noptile in care luna se ascunde.Imi spuneai ca nu am nevoie de nimeni,ca ceea ce am in mine e suficient pentru a nu plange dupa altii,pentru a nu ma atasa de cineva in asa fel incat sa nu pot dormi din cauza lui.Imi spuneai ca sunt un om bun si o spuneai in asa fel incat mi se facea pielea de gaina cand iti auzeam glasul.
Cat de mult te-ai putut insela,straine…Si cat de credula am putut fi,crezand in niste vorbe frumoase cu arome de scortisoara.
Nu sunt mai buna decat eram ieri,nu sunt copilul puternic pe care il vedeai in zilele cu soare,nu sunt nimic din ceea ce vedeai tu,nici macar nu mai stiu ce sunt.Tot ce stiu e ca am ajuns in starea aceea in care as fi in stare sa ma arunc in bratele primului om si sincer intr-un fel am facut-o.Am ajuns in stadiul acela in care m-a atasat de primul om care mi-a pus zambete pe chip,care se purta cu mine ca si cum nu eram un copil tampit care se balbaia din doua in doua minute.M-am atasat de un om,de genul acela de om de care nu as fi crezut ca sunt in stare sa ma atasez si ce e cel mai rau e ca de data asta nu o sa treaca atat de repede,nu o sa se piarda in noapte.
Nu stiu ce doare mai rau,faptul ca inca neg ca sunt atasata de el,desi il visez nopti la rand,sau faptul ca ceva din mine zbiara sa ma indepartez,pentru ca nu o sa tina,pentru ca peste cateva saptamani totul se va termina,fiecare zambet,fiecare gluma tampita,fiecare moment.
Cat de mult as vrea sa pot crede in ceea ce spuneai odata,cat de confuza sunt in clipa aceasta.Nu vrea sa ma atasez de oameni,nu vreau sa mai simt chestia asta goala care se mareste in pietul meu,nu vreau sa mai tanjesc dupa imbratisari,dupa clipe si sentimente pe care nu mi le pot amintii.Nu vreau sa devin genul de om care sa aiba nevoie de oameni si totusi uite ca ceva din mine se leaga de afurisita aceea de atasare si sincera sa fiu doare.
Am trait atat de mult timp de una singura incat dependenta de oameni ma sperie mai mult decat singuratatea.
—  19augustanonimat
Eu sunt pe drum,tu unde esti?
Ar fi atat de usor sa o spun direct,sa nu mai tin piatra aceasta pe inima,dar daca as face asta, nu m-ar ajuta mai tarziu,nu mi-ar trezii emotii si parca ar fi in zadar.Cateodata lucrurile simple nu sunt ceea ce am nevoie pentru a putea zambii cand soarele apune.
Am incetat de mult sa cred in suflete pereche,in oameni care sunt meniti sa fie impreuna pentru totdeauna,dar inca cred ca exista o mica sansa ca cineva sa fie pentru tine ceva mai mult decat un simplu trecator,ceva mai mult decat un iubit,un prieten sau un suflet pe care l-ai atins.Cum am spus nu cred in suflete pereche,dar imi plac povestile de iubire si nu doar cele din romanele pe care le citesc.Imi plac povestile de iubire pe care le traiesc oamenii din jurul meu,scilpirile pe care le au cand se intalnesc pe strada,banalitatile pe care doar ei le pot intelege.
Imi plac povestile si imi place sa cred ca acolo undeva e cineva pentru mine,pentru tine,pentru noi toti.Nici o poveste nu dureaza la nesfarsit,iar inceputurile sunt cele care provoaca cele mai multe emotii.Eu nu am avut un inceput,sau poate l-am avut,dar a fost prea nesemnificativ pentru al tine minte.Treaba cu iubirea e cam supraestimata,cel putin pentru mine.M-am atatasat de oameni,intotdeauna ma atasez de oameni,dar niciodata indeajuns de mult incat acea atasare sa reziste mai mult decat o ploaie de vara.
Inca nu e tarziu si inca cred ca voi intalnii pe cineva.Poate nu maine,dar intr-o zi voi intalnii persoana aceea care sa reprezinte pentru mine ceea ce reprezinta valurile pentru tarm.Nu prea pot explica,sincer nici nu vreau sa o fac,dar poate pentru o scurta perioda de timp voi fi atat de atasata de un om incat voi putea plutii pe nori.Vorbesc ca o adolescenta indragostita,dar toti trecem prin povesti de iubire la un moment dat.Cum am mai spus povestile nu dureaza,defapt daca e sa o luam asa nimic nu dureaza si de multe ori un an trece la fel de repede ca si o zi sorida.
Sunt frumoase sentimentele pe care le poti avea pentru un om,tot acel tremurat pe care il ai cand il tii de mana,toata emotia care iti trece prin vene.E frumoasa atatasarea de oameni,dar se termina la un moment dat,nu?Si cine spune ca “pentru totdeauna” e un timp atat de lung in care poti sa storci si ultimul gram de sentiment care traieste in tine?
—  19augustanonimat
Adormea mereu pe muzica unei inimi,care nu ii aparatinea,a unei inimi straine lumii in care traia…O inima plina de vibratii care o purtau spre o lume noua,o lume in care visele nu erau simple vise,unde iubirea era mai mult decat un sentiment,unde totul prindea contur,iar soptele deveneau glasul ingerilor care calauzeau sufletele pierdute.
Era o lume marginita de univers,in care fiecara clipa avea povestea ei,in care nu exista teama,singuratatea,durerea sau haosul care exista in lumea in lumea reala,in care isi ducea existenta.O lume in care sentimentele sa fie glasul pe care oamenii il urmeaza,aceasta era singurul lucru pe care si-l dorea.
Se lasa mereu furata de frumusetile acelei lumi,de sutele de povesti care i se infiltrau sub piele si ii faceau sangele sa tremure.Era atat de atasata de sentimentul acela de libertate pe care il traia,de fiecare data cand isi inchidea ochii,incat era mereu linistita,senina si deschisa la lucrurile pe care le traia in realitate.
Aveau un vis puternic,un vis care o facea sa simta ca poata atinge luna si imbratisa stelele de pe cer,un vis de copil care doborea realitatea oamenilor mari.Era un vis plin de praf magic,un vis pe care doar copiii il pot traii,un vis care s-a pierdut in momentul in care timpul a trecut,iar copilul acela,care adormea pe melodia unei inimi,a crescut.
Timpul zboara si oricat de linistita ar fi viata unui om,timpul fura aceea scanteie din inima,acea mica luminita care te face sa simti ca poti atinge universul,ca poti fii ceva mai mult decat un om,decat un suflet de copil.Acea scanteie care se stinge odata cu trecerea anilor,scanteia aceea care este distrusa de probleme,de lipsa afectiunii,de durere si dezamagire.Acea luminita pe care o gasesti in inima copiilor,acea luminita care le da acestora puterea de care au nevoie pentru a putea visa fara granite si fara teama.
—  19augustanonimat