arghezi

De-abia plecasesi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi !

Ti-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare ?

Voiam să pleci, voiam si să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas ?

Se-ncolăcea destinul, ca şarpele, pe noi,
Bătând cu aripi cerul, uşoare, el, greoi.

Tot ocolind secunda mereu, de-nec şi foc,
Iar ne găsirăm singuri şi tineri, la un loc.

Tăcerea ta supusă-mi şoptea : «Mă ia şi du,
Şi mântuie-mi odată durerea de-a fi tu».

Dar, hotărât şi crâncen să-l curm, frângându-i chinul,
Am rupt din cer secunda şi i-am strivit destinul.

—  Tudor Arghezi, Seară de mai

În timpul neutralităţii, Arghezi „a intrat în serviciul legaţiei germane care îl plătea să scoată revista «Cronica»", spune Şeicaru. După război, Arghezi va fi arestat ca fost „agent al propagandei germane", laolaltă cu Slavici şi alţii, rămaşi în capitală în anii ocupaţiei şi colaborând la ziare nemţeşti. Cu acest prilej îl vizitează Şeicaru la hotelul Modern, unde deţinuţii fuseseră mutaţi de la închisoarea Văcăreşti prin diligenţele lui Iorga. „Preocupările lui Arghezi erau negustoreşti, remarcă Şeicaru. Din colaborarea cu germanii, fiind om cumpătat, strânsese ceva bani; era, poate, singurul scriitor atunci fără grija zilei de mâine". Într-un rând, Şeicaru îl surprinde acuzându-l pe Bacovia că e „trântor". Era o specie pentru care Arghezi nu avea nicio înţelegere. Ce importanţă să aibă faptul că recunoştea în Bacovia un mare poet? (via „Afacerile“ lui Arghezi)