altà

10 minute

10 minute
De ce atât de multe, toate tãcute
Pline de lupte date între cuvinte nespuse
Şi gânduri obtuze, neînțelese
Fãrâme de priviri, dar intense
Aveam sã te gãsesc, dar mi-am pierdut şansa.

Primele 2
Îl caut cu privirea, mã pierd cu firea
Îl vãd în colțul camerei, cumva absent
Stând ca un pacient cu o boalã incurabilã
Într-o manierã cu totul şi cu totul nouã,
Indiferent, latent.

Minutul 5
Mã întreb de ce sunt aici
Oare inimile noastre
Sunt menite sã construiascã
Sã incheie sau sã dezlãnțuie
Pace sau dezastre?

Acest minut trece prea greu
Ochii noştri se întâlnesc
De multe ori mã gândesc
Cã fac parte dintr-un nucleu
Cel al galaxiei tale
Dar sunt doar o fãrâmã, o stea.

3 minute trec
Ochii noştri îşi vorbesc

Dacã aş fi ştiut cã mai sunt 2 minute
Oare aş fi fãcut altã decizie?
Poate cã picioarele nu-mi rãmâneau pierdute
Şi poate cã mâinile alegeau sã îl atingã,
Dacã buzele nu îmi erau mute,
Avea de gând, tãcerea dintre noi, sã o stingã?

O sã ne reîntâlnim în altã galaxie
Sper ca vom fi douã stele, neparalele
Într-o unitate de timp diferitã
Nu sunt de ajuns minutele
Şi nici anii sau infinitul
Pentru a putea rosti nespusul.

Când ne-am privit prima datã,nu s-a simțit nici vibrații și nici energii în jurul nostru.
Doar cã timpul, timpul s-a oprit în loc.Iar ochii noștri își spuneau mai mult decât am fi crezut vreodatã.Parcã se pierduserã cândva,demult,într-o altã dimensiune a timpului și dupã atâtea cãutãri într-un final se regãsiserã,și își spuneau dorul și amarul și iubirea și nemurirea pasiunii.
Buzele,buzele întredeschise își doreau sã se învãluie în sãruturi pãtimașe de o iubire dureros de mare,apoi sã se scalde în marea caldã și vibrantã a salivei.
Brațele,brațele se stãpâneau cu greu sã nu se deschidã și sã se cuprindã între ele,lãsându-se în atingeri apãsãtor de lascive pe spatele nostru dezvelit de secrete.
Inimile,inimile noastre voiau sã evadeze din cutia toracicã.Voiau sã fie libere și sã zburde pe plaiurile patosului nebun.
Sufletele,sufletele noastre se zvârcoleau de un dor emaftic,inexplicabil.Și voiau,voiau sã se contopeascã în cele mai serafice liniști posibile.
Corpurile,corpurile noastre tânjeau dupã îmbrãțișãri profunde și lungi.Tânjeau dupã cãldura celuilalt și mai tânjeau dupã atingeri reci care sã le stingã focul torid din ele.Tânjeau sã fie împreunã.Împreunã pânã la sfârșit,scãldându-se în abisul eternitãții sublime.
Fuziune

Tu reprezinti negrul, îl port în fiecare zi
Nu poți fi înlocuit de altã culoare
Am încercat sã îți pictez cerul posomorât
Dar nu vãd nici o schimbare.
Am încercat sã ți-l înseninez mãcar
Dar eu reprezint albul, inocentul
Sã nu mai fii un numãr impar
Am încercat sã simplific totul.
Am scãpat o picãturã din culoarea mea
Sau mai bine zis, am scãpat-o intenționat
Am crezut cã te-ai schimbat, am sperat
Non-culoarea s-a pierdut în non-culoare.
O singurã picãturã nu e de ajuns
Cred cã trebuie sã-ți dau tot albul existent
Dar eu nu vreau sã mã sting, sã mã pierd
Spune-mi tu sincer, dar n-o sã cred
A fost folosit vreodatã, persistent
Negrul pentru a deschide o picturã?
Suntem ca cerul şi pãmântul
Ne întâlnim la orizont, picurã
Oamenii mã ceartã, schimbã pe altul
Dar şi universul plânge, ne apãrã
Când negrul nu deschide albul.

-Când ne-am pierdut noi, Eveline?Întrebă el deodată,continuând să privească spre ceașca de cafea aburindã a cãrei norișori se înãlțau prin ușori pași de dans..
Era o altã întrebare ce-mi cutremură inima.
Adevărul e că oamenii se pierd mai uşor decât se găsesc.Se pierd chiar şi privindu-se în ochi,se pierd chiar şi ţinându-se de mână.Dar noi oare chiar ne pierdusem în modul ăsta?După atâtea căutări să ne pierdem atât de uşor?
-Nu ne-am pierdut Cezar.Am spus eu vag.

“Dar de fapt ne găsisem vreodată?”

Mi-am dat seama cã trebuie sã mã iubesc mai mult și sã mã respect mai mult.Așa cu tot cu regrete cu tot cu vise împrãștiate,cu speranțe deșarte,cu iubiri neîmplinite,cu calitãți,cu defecte,cu inima rãnitã,cu sufletul ruine,cu lacrimi irosite în zadar,cu dezamãgiri,cu amãgiri,cu dureri,cu trecut,prezent,viitor,cu aspirații,cu regrete,cu greșeli.Am sã mã iubesc cu tot ce am și cu tot ce nu am.
Am sã mã iubesc și am sã mã respect mai mult.Nu am sã mã mai învinuiesc de nimic.
Cã am pus prea mult suflet sau cã oamenii au plecat din viața mea datoritã atitudinilor sau faptelor mele,nu.Nu am sã o mai fac,pentru cã am sã mã rãnesc dacã am sã mai arunc vina asupra mea în van.
Nu,oamenii nu pleacã din cauza noastrã mai ales când le punem sufletul la picioare.Pleacã,pentru cã nu sunt de nasul nostru.Pleacã pentru cã nu ne-au vrut ei pe noi,nu invers.
Am sã mã respect și mai mult și am sã-mi iubesc persoana și mai mult.În clipele de crizã și în momentele critice doar pe mine m-am avut.Doar eu am știut amãrãciunea din sufletul meu și doar eu am fost martorã cum castelul din el se prãbusea anevoios de dureros,doar eu am fost martorã când inima îmi era înțepatã cu ghimpi de durere și cum uscãciunea bolnavã din ea se mãrea pe zi ce trecea tot mai mult,doar eu mi-am fost alãturi în clipele astea și doar eu am știut câtã durere am putut sã simt.Doar eu știu cum totul pãrea cã se ofilește în jurul meu,cã nopțile îmi aduceau și mai multã rãcire în mine și cum frigul se instala tot mai mult în fiecare pãrticicã din corp.Și doar eu îmi eram martorã la tot ceea ce am trãit.Singura prietenã care locuia în mine.Și pentru asta trebuie sã mã respect și trebuie sã mã iubesc.
Cã m-am dovedit a fi puternicã,cã am reușit sã trec peste toate și peste toți.
Mã iubesc și sper ca undeva,cândva sã mã mai iubeascã și o altã persoanã pentru asta.Dacã nu,sã fie sãnãtoasã.