altà

Când ne-am privit prima datã,nu s-a simțit nici vibrații și nici energii în jurul nostru.
Doar cã timpul, timpul s-a oprit în loc.Iar ochii noștri își spuneau mai mult decât am fi crezut vreodatã.Parcã se pierduserã cândva,demult,într-o altã dimensiune a timpului și dupã atâtea cãutãri într-un final se regãsiserã,și își spuneau dorul și amarul și iubirea și nemurirea pasiunii.
Buzele,buzele întredeschise își doreau sã se învãluie în sãruturi pãtimașe de o iubire dureros de mare,apoi sã se scalde în marea caldã și vibrantã a salivei.
Brațele,brațele se stãpâneau cu greu sã nu se deschidã și sã se cuprindã între ele,lãsându-se în atingeri apãsãtor de lascive pe spatele nostru dezvelit de secrete.
Inimile,inimile noastre voiau sã evadeze din cutia toracicã.Voiau sã fie libere și sã zburde pe plaiurile patosului nebun.
Sufletele,sufletele noastre se zvârcoleau de un dor emaftic,inexplicabil.Și voiau,voiau sã se contopeascã în cele mai serafice liniști posibile.
Corpurile,corpurile noastre tânjeau dupã îmbrãțișãri profunde și lungi.Tânjeau dupã cãldura celuilalt și mai tânjeau dupã atingeri reci care sã le stingã focul torid din ele.Tânjeau sã fie împreunã.Împreunã pânã la sfârșit,scãldându-se în abisul eternitãții sublime.

-Când ne-am pierdut noi, Eveline?Întrebă el deodată,continuând să privească spre ceașca de cafea aburindã a cãrei norișori se înãlțau prin ușori pași de dans..
Era o altã întrebare ce-mi cutremură inima.
Adevărul e că oamenii se pierd mai uşor decât se găsesc.Se pierd chiar şi privindu-se în ochi,se pierd chiar şi ţinându-se de mână.Dar noi oare chiar ne pierdusem în modul ăsta?După atâtea căutări să ne pierdem atât de uşor?
-Nu ne-am pierdut Cezar.Am spus eu vag.

“Dar de fapt ne găsisem vreodată?”

Mi-am dat seama cã trebuie sã mã iubesc mai mult și sã mã respect mai mult.Așa cu tot cu regrete cu tot cu vise împrãștiate,cu speranțe deșarte,cu iubiri neîmplinite,cu calitãți,cu defecte,cu inima rãnitã,cu sufletul ruine,cu lacrimi irosite în zadar,cu dezamãgiri,cu amãgiri,cu dureri,cu trecut,prezent,viitor,cu aspirații,cu regrete,cu greșeli.Am sã mã iubesc cu tot ce am și cu tot ce nu am.
Am sã mã iubesc și am sã mã respect mai mult.Nu am sã mã mai învinuiesc de nimic.
Cã am pus prea mult suflet sau cã oamenii au plecat din viața mea datoritã atitudinilor sau faptelor mele,nu.Nu am sã o mai fac,pentru cã am sã mã rãnesc dacã am sã mai arunc vina asupra mea în van.
Nu,oamenii nu pleacã din cauza noastrã mai ales când le punem sufletul la picioare.Pleacã,pentru cã nu sunt de nasul nostru.Pleacã pentru cã nu ne-au vrut ei pe noi,nu invers.
Am sã mã respect și mai mult și am sã-mi iubesc persoana și mai mult.În clipele de crizã și în momentele critice doar pe mine m-am avut.Doar eu am știut amãrãciunea din sufletul meu și doar eu am fost martorã cum castelul din el se prãbusea anevoios de dureros,doar eu am fost martorã când inima îmi era înțepatã cu ghimpi de durere și cum uscãciunea bolnavã din ea se mãrea pe zi ce trecea tot mai mult,doar eu mi-am fost alãturi în clipele astea și doar eu am știut câtã durere am putut sã simt.Doar eu știu cum totul pãrea cã se ofilește în jurul meu,cã nopțile îmi aduceau și mai multã rãcire în mine și cum frigul se instala tot mai mult în fiecare pãrticicã din corp.Și doar eu îmi eram martorã la tot ceea ce am trãit.Singura prietenã care locuia în mine.Și pentru asta trebuie sã mã respect și trebuie sã mã iubesc.
Cã m-am dovedit a fi puternicã,cã am reușit sã trec peste toate și peste toți.
Mã iubesc și sper ca undeva,cândva sã mã mai iubeascã și o altã persoanã pentru asta.Dacã nu,sã fie sãnãtoasã.