ale tale

2

Johnny Depp on David Letterman show:

-He'a a legend, He’s Al Pacino. He’s an amazing actor certainty but, you know, the one thing I didn’t really  know about Pacino, prior to the shooting was that he’s certifiably insane.
-Oh really, you’ve seen the paperwork apparently. How does that manifests itself?
-He has a joke, he likes to tell
-He likes to tell joke?
-Oh yes, he likes to tell jokes and he liked tell me this one specific joke over and over. And I really didn’t understand it.
-You didn’t get the joke.
-I did’t get the joke.
-And he thought it was your problem that you didn’t get the joke.
-Yeah absolutely, he definitely thought it was my problem.
-So he keeps wearing you down with the same joke.
-He flicked at it upon me and I could feel like, you know, IQ points dropping.
-The greater the pressure, the dumper you feel. Did you ever understand the joke?
-I finally figured it out yeah.
-Do you remember the joke?
- Yeah. He used to lean over and go “A skeleton goes into a bar and orders a beer and a mop.” But I mean on a loop.
-Over and over again. I must say, you kind of expect a little more from Al Pacino. I’m kind of on your side here. I get it but I don’t want to admit that I get it.

Me, while watching potc5:

Originally posted by gifsforthemasses

Cerca di amarti al
punto tale da regalare
la tua felicità a
chiunque incontri sulla
tua strada e al punto tale
da chiudere la porta in
faccia a chiunque provi
a togliertela senza motivo.
—  Massimo Bisotti
Tu vieni prima anche di me cazzo! E non scherzo, io sarei pronta anche a svegliarmi alle cinque del mattino per farti compagnia se non riuscissi a dormire, e sai lo sforzo che farei dato che amo dormire, ma lo farei! Lo farei perché quando si tratta di te tutto sparisce, tutto diventa uno schifo senza te! Tu mi hai salvata dal mostro che ero diventata, tu mi hai fatta cominciare a vivere e sei diventato il senso di ogni mia giornata, di ogni mio gesto e di ogni mio sforzo, tu hai tirato la parte più bella e nascosta di me! Se tu mi lasci io m'ammazzo perché io in questo mondo di merda non ho altro che te, neanche i miei amici o la mia famiglia ha mai saputo cosa avessi realmente, solo tu.
E se un giorno in questa cazzo di vita tu ti allontanassi da me, io mi sentirei persa, inutile, perché è solo grazie a te se la mattina mi credo un po’ meno inutile del solito.
So che sei sempre tu a dirmelo e io lo dico a stento, ma penso che la parola ti amo non comprenda a pieno tutto quello che provo per te.
Come te lo spiego con una sola parola, il subbuglio che ho dentro di me ogni volta che devo spiegarti che provo?
Non riesco mai a trovare le parole, ho solamente un grande buco allo stomaco e mille parole a caso che non hanno senso.
Io non sono più la persona di merda che ero prima, l'egoista e strafottente del solito, quella che odia i ti amo, i baci, gli abbracci e tutto ciò che è tremendamente dolce.
Ora se tu non mi abbracci io muoio.
Se tu non mi baci ogni volta che ti vedo, m'incazzo.
Se tu non mi dici ti amo, te lo grido io.
Quello che provo per te, mi ha cambiata al punto tale che quasi mi faccio meno schifo di prima.
Io stanotte non riesco a dormire, mi manchi così tanto che neanche immaginarti mi fa dimenticare quanto mi manchi.
Voglio stare abbracciata a te tutta la notte, svegliarmi la mattina e per prima cosa guardare te, non lo schermo del telefono.
Voglio prepararmi per andare a scuola con te che mi dici di muovermi perchè è tardi.
Voglio non smettere mai di amarti come sto facendo adesso, perché per te ho perso la testa sul serio, e non ho intenzione di ritrovarla.
Mi hai salvata da tutto ciò che trovavo per distruggermi e non so per quanto tempo ancora ti ringrazierò.
Ti amo perché mi rendi migliore.
Ti amo perché ho sempre e costamentente voglia di amarti di più.
Perdonami per stasera.
Ti amo perché da quando ci sei tu le mie giornate senza te non hanno senso.
Ti amo perché, di una persona vuota ne hai fatto una piena d'amore.
Ti amo, semplicemente perché, nonostante il mio essere me stessa, tu riesci ad amarmi ogni giorno di più.
buonanotte amore mio, sei la mia vita.
—  Sonosoloundisastronaturale

Dacă vreodată, peste ani și ani, voi avea o fată, mă voi asigura că știe cât de mult o iubesc, că sunt acolo pentru ea și că sunt mândră de ea indiferent de situație. Iar când va avea 3-4 anișori îi voi împleti părul, o voi săruta de „noapte bună!” și îi citi povești cu Făt-frumos și Ileana-Cosânzeana.

      Mai târziu, pe la 7-8 ani, îi voi spune adevărul, că eroii nu există. Că niciodată un bărbat cu pelerină și lenjerie peste pantaloni nu va veni s-o salveze când se va afla în bucluc. Că salvarea o găsește numai în ea, și în oamenii din jurul ei care o iubesc necondiționat. Că viața îi va da un șut în fund de fiecare dată când va avea ocazia, și că va aștepta să se ridice ca să-i dea și-un pumn în stomac.  Și îi voi explica faptul că e prea fragilă și mâinile ei sunt prea mici și prea puține pentru a vindeca toată durerea pe care o vede în jur. Și vor fi zile când va vrea să schimbe ceva, să facă bine, iar atunci îi voi spune că indiferent de cât de mult lupți și cât de curajoasă ești, nu e suficient. Că la final, încercând să salvezi pe alții, vei sfârși în genunchi, plină de vânătăi și cicatrici. Însă când momente ca astea o lovesc fix în față, când furtuna apare în viața ei,o voi lua în brațe și îi voi spune că nu trebuie să dispere. Nu poți fugi de ploaie, și oricât ai alerga, nu dispare așa ușor, de aceea, de cele mai multe ori, cea mai bună soluție e să te oprești și să te joci în noroi, să dansezi în ploaie, să lași picăturile să-ți spele trupul. Să râzi răului în față. Să-l sperii mai mult decât el te sperie pe tine.

      Când se va speria noaptea de vreun zgomot din camera ei, o voi lua de mânuță și îi voi arăta că monștrii de sub pat sau din dulap nu există. Adevărații monștrii sunt afară, lumea e plină de ei. Și nu-s înspăimântători. Chiar deloc. Majoritatea au fețe drăguțe și sunt îmbrăcați în aparențe. Îi voi spune: draga mea, ești mică și lucrurile ce te sperie acum, peste câțiva ani, vor deveni amintiri care te vor face să râzi. Vei descoperi că viitorul îți rezervă o sticluță de fericire și cutii întregi de tristețe, dar dacă vei știi cum să pui câte o linguriță, două de fericire într-un castron de tristețe vei descoperi că viața nu e atât de rea la gust. Să nu-ți închizi niciodată ochii și să nu-ți sugrumi glasul doar pentru că cineva nu e de acord cu părerea ta. Să nu încetezi niciodată să ceri mai mult, dar întotdeauna să te mulțumești cu ce ai. Mai mult va fi doar un bonus. Un bonus care vine repede și se duce mai repede decât a venit.

          La 15-16 ani voi încerca să-i fiu alături în cele mai „grele” momente ale adolescenței. Îi voi spune că atunci când îi va plăcea de un băiat, nu ar trebui să păstreze secret. Ci ar trebui să se ducă la acel băiat, să-l sărute și să-i zică ce simte pentru el pentru că niciodată nu ar trebui să îi fie rușine sau să îi pară rău pentru inima care îi bate puternic în piept. Iar dacă el va râde de ea sau își va bate joc, ei bine, acel băiat ar trebui să aibă o mică discuție cu mama ei.

        Draga mea, îi voi spune, ochii tăi sunt prea frumoși și plini de vise pentru a-i tulbura cu lacrimi pentru un băiat. Și nimeni, absolut nimeni, nu are dreptul să încerce să te schimbe, căci, draga mea, cine încearcă să te schimbe, nu te apreciază cu adevărat. Cine nu e lângă tine în cele mai grele momente ale tale, nu are ce căuta să te țină de mână în cele mai bune. Și da, vei descoperi că Domnul Perfect nu există. În schimb există băiatul ai cărui ochi sunt sigurii pe care vrei să-i vezi dimineața când te trezești.

         Nu îi voi spune niciodată: „îți interzic să fumezi!” sau „fumatul nu e bun”. În schimb îi voi spune: vei fugi în viață, și în drumul tău lung vei strânge în suflet destul praf și cenușă, chiar vrei fum și-n plămâni? Și știu, credeți-mă că știu cum e să încerci lucruri noi, de aceea nu voi țipa la ea când va veni la 2 noaptea acasă, când o voi vedea sărutând un băiat la colț de stradă, când va mirosi a fum de țigară sau a bere. Să-i spui unui adolescent că nu are voie să facă ceva e ca și cum ai tăia aripile unei păsări care încearcă să zboare. Când va face vreo greșeală, nu o voi pedepsi,ci o voi ajuta să îndrepte răul făcut. Asta înseamnă să fii părinte. Să fii acolo când puiul tău are nevoie de tine.

          Dacă voi avea o fată, o voi ține în brațe pentru tot restul vieții mele. Poate nu voi fi destul de puternică să o apăr de fiecare umbră ce-i pune la încercare curajul, dar voi avea întotdeauna la mine puțină ciocolată și pansament care să-i aline durerea. Căci, dacă voi avea o fată,  știu că va fi ca mine, și știu că va sfărâmița pe oricine are curajul să stea în bătaia aripilor ei.

gon lived at the end of the chimera ant arc because killua loved him and he loved killua and i do not mean because killua picked him up and carried him all the way to safety or brought him back from the brink of death with a literal miracle. gon lived at that end of the war because killua made it in time. gon lived because he saw killua, and remembered for just a second that there was someone else. gon lived because he hesitated. gon lived because he didn’t drown in the dark alone because killua arrived to save him, literally glowing like light.

2

L’avresti mai detto, Robin?

Ti eri mai chiesta quante straordinarie possibilità abbiano inizio con un “ciao”?
Io non ne ho dimenticata alcuna.
Continuano a tenermi compagnia, tra le planimetrie di progetti che mi impegno a non finire, a ritenere incompleti per qualche ragione sempre meno convincente.
Questo perché mi illudo del fatto che se solo riuscissi a rimandare la conclusione di qualcosa, questa potrebbe durare per sempre.
Ma dire “non oggi” ogni giorno non mi rende immortale, e il tempo passa in fretta.
Temo la fine, Robin, e mi sento terribilmente solo.
Ne sono terrorizzato al punto tale da aver tediato Tracy con tutto ciò che so sull’architettura, nella speranza che se lassù dovesse trovare il nulla, saprebbe come costruirsi un paradiso alternativo.
È questo che fanno le persone, dopotutto. Anche in vita.
Io non sarò da meno; mi dimetterò da quella naturale e costruirò la mia realtà alternativa, perché in fin dei conti resta quella che più sapientemente riuscirò a controllare: un regalo del destino non puoi gestirlo e sei “costretto”, inerme, a subire tutta la sua bellezza.
Ma io e te ci siamo promessi e costruiti, Robin, e la solitudine mi sta chiedendo una vittima per il suo dolore.
So che non è una proposta allettante, ma spero possa esserlo di più la mia protezione.

Tu fuori dalla tua realtà ed io fuori dalla mia, ma insieme.
Usciremo, andremo fuori dove la pioggia ha bisogno di noi per ricordare la sua temperatura, e non sembrare mai così fredda.
Mi hai preparato all’amore, ed indirettamente mi ci hai condotto, ma non hai mai ricevuto la tua ricompensa.
Forse è arrivato il momento di giustificare anche le tue scelte, e dare loro un senso: in cambio, chiedo soltanto che tu tenga compagnia ad un saccente ciarlone.
Chiedo il fianco di chi, conoscendo bene tutto ciò che è l’opposto di sé, mi conosce meglio di chiunque altri.

Mi spiace, Robin, se ho trovato la mia strada nel tuo momento peggiore, quando più di ogni altra volta avevi bisogno di sentirti amata; avrei potuto essere il gigante che gioca a domino con i megaliti all’infinito, creare un filo conduttore per ogni mia azione e disegnando per te la stessa coincidenza di avvenimenti che nel caso di Tracy mi piaceva chiamare “destino”. Ma, guarda caso, non sarebbe stato destino.
Quando non ho più potuto seguirti da vicino, ti ho lasciata andare.
Ho capito di dover cominciare a temere per le mie vittorie, visto che nessuno, te compresa, teneva il punteggio. In quello era più bravo il vecchio Barney.
Così, per un breve tempo, ho cominciato ad osservarti da lontano, e mi è sembrato di rivederti come per la prima volta al MacLarence’s Pub.
Da quella prospettiva, il tuo sorriso era più bello e i tuoi guai più evidenti, perché non avevo più il permesso di farti da schermo; perché non c’era qualcuno in grado di capire che “nulla di importante”, nel tuo linguaggio, è la più disperata richiesta di aiuto.
Ma le nostre debolezze andavano troppo d’accordo, tanto da evitare il confronto, e l’uomo che cercava il vero amore non era pronto a proteggere la donna rassegnata alla sua inesistenza.                                    
Ad oggi sono ancora certo che insieme non saremo perfetti, continueremo a non esserlo come abbiamo sempre voluto, per mantenere viva l’illusione di rimandarci ad un momento della vita in cui lo saremo.
Perché lo so: anche tu temi la fine.
Siamo stati vaghi tanto da perdere forma, e da allora non so essere breve.
Ho smesso di essere approssimativo per non dover più dire “generalmente” ed accorgermi che qualcosa mancava. La tua battuta mancava.
Ma so che riusciremo a tenerci compagnia, senza più bisogno della pioggia per non piangere da soli.
E sappi che pioverà ancora, com’è sempre piovuto su di noi, tanto che uscendo di casa avremo il mal di mare.
Ora so di poterti proteggere, Robin, perché ho avuto dell’amore vero la mia prova, e sono sicuro di avere anche troppe parole per spiegartela. Mi odierai per quanto parlerò, ma nell’oceano dei miei logorroici discorsi non troverai il tempo di dirmelo.

Riconosco che nulla di tutto ciò sia facile, forse ingiusto, ma di un cuore promesso al cielo questa è la massima parte che potrò darti, e il massimo che posso chiedere da te.
Per quanto strano, spero che sarai disposta a vedermi come un Dobler quando, ai piedi della tua finestra, non troverai una serenata, ma uno smandrappato sognatore con un corno francese blu che ha smesso di cantare amore.
Terrò duro con te come non ho potuto con la mia Tracy, e sopporterò con un sorriso chi è convinto che il sole porti felicità, perché so che non ha mai danzato, prima speranzoso poi vincitore, sotto la pioggia.

Ho aspettato tanto a lungo da stringere amicizia col tempo, ed accorgermi di quanto sia infinitamente piccolo.
Per questo qui ed ora, sotto la tua finestra, ho deciso di dare inizio a nuove straordinarie possibilità.
Ti ho mai detto quante hanno inizio con un semplice “ciao”?

Ciao”, Robin.

I think what’s so special about Leorio is that, while the main four all deal with an incredible amount of emotional trauma, Leorio is that one who learned how to deal with it on his own and is taking all that emotion and anger and dedicates it to his goal.

We see Gon and Killua together coping through their loneliness with each other for a good part of the series and that falling apart in the end due to a lot of mistakes and more trauma in the end. They found a good way of making it through together, but evidently relied too much on it.

Kurapika, like Leorio, has a goal built off of his traumatic experience, but he doesn’t cope well. He still goes into fits of seething rage and basically runs off of his anger. Kurapika doesn’t going about it healthily, but he’s okay.

Leorio gathered all of his negative feelings and essentially forced it in one way, using that energy to contribute to something good. Something that will help others not go through the same trauma he did, something that would in the end make him happy.

Gon was only going after his selfish goals and wanting to sate his curiosity, Killua had dropped killing as mostly an act of rebellion and to prove something and be normal (but never seemed to consider the idea of being happy), and Kurapika’s quest is of revenge. Leorio, being the completely selfless and healing-rather-than-killing person he is, sort of acts as a foil to literally everyone.

So, he seems like the ‘normal’ one. The one who doesn’t have all the pain that we see everyone else in. But, he’s also the oldest of the four, and a couple years can change people pretty drastically. I’m saying that he has had it as rough as the others, but he coped well and he is, ironically, in the ending phases of his process of healing when we meet him. So, all healed, he dedicates himself to healing others as a doctor. The others aren’t. Kurapika is in the midst of the process of healing, having a solid goal in mind of what he’s going to do. Gon is only somewhat in the beginning of it, having no clue what he’d really do when he finds Ging. Killua probably didn’t realize there was anything to be healed about him until he met the others.

Basically… what I want to say about Leorio is…

He’s literally the embodiment of It gets better. And you know what? It’s because of me, I was able to make it better and I’m going to make it better for you too.”

Let me tell the tale
Of a girl who didn’t stop
Who climbed up every mountain
Without a pause upon the top
She’d dance
until each blade of grass
Was clothed in drop of dew
And the sun knew her by name
But the silver moon did too
For a fear had settled in her bones
A fear of sitting still
That if you’re not moving forward
It must mean you never will
So in time her dance got slower
And she looked at all she’d seen
But found gaps inside the places
That she’d never fully been
For she was a human doing
Human moving human seeing
But she’d never taken time
To simply be a human being.
Unknown