SUC

Orgoliu asta...

Nu ducem lipsă de dragoste, oameni buni! Dragostea o avem mereu în interiorul nostru, însă avem un orgoliu mult prea mare pentru a mai avea loc de dragoste. Mai bine pierdem decât să iertăm, mai bine suferim decât să luptăm, mai bine visăm decât să facem ceva concret – este mai simplu să fii comod, decât să te iei la trântă cu viaţa. Ş-atunci de ce ne mai plângeam că nu avem parte de iubire?
Câţi dintre noi ne-am opri să îmbrăţişăm un om sărman fără să simţim o silă faţă de omul ăla murdar? Câţi dintre noi ne-am rupe din puţinul nostru pentru a le da puţin şi celor care au nevoie?
Câţi dintre noi mai avem timp să ascultăm poveştile oamenilor care nu mai au cui le spune? Câţi dintre noi uităm să mulţumim, să spunem „te rog”?
Câţi mai dăm „bună ziua” când mergem la un suc şi câţi dintre noi nu ne simţim mai superiori decât ospătarii pe care considerăm că noi îi plătim?
Câţi dintre noi se uită cu dispreţ la cei de la salubritate şi strâmbă din nas când trec pe lângă ei? Câţi dintre noi o salută pe femeia de serviciu de la locul de muncă, câţi mai spun mulţumesc vânzătoarei de la magazinul din colţul blocului?
Câţi dintre noi avem senzaţia de prea plin, de auto-suficienţă şi uităm cât suntem de mici?
Câţi dintre noi îi învaţă pe cei mai puţin pregătiţi să ajungă la acelaşi nivel? Puţini, restul se tem să nu fie depăşiţi şi atunci de ce ne mai mirăm că ne lipseşte dragostea?
Câţi dintre noi mai facem fapte bune în tăcere, fără Facebook, fără Tweeter, fără poze şi filmuleţe – fapte bune ştiute doar de noi care să ne hrănească sufletul, nu să ne măgulească orgoliul?
Câţi dintre noi nu-i trimitem pe amărâţi să lucreze că doar au tot două mâini şi două picioare, dar care dintre noi ştie că omul acela a încercat de zeci de ori să se angajeze, dar a fost refuzat?
Suntem din ce în ce mai puţin şi atunci de ce ne plângem că ne lipseşte atât de mult râvnita dragoste? De ce, în egoismul nostru, vrem să primim dragoste şi abia apoi să oferim şi noi? De ce avem nevoie de o dovadă de la cel din faţa noastră pentru a iubi? De teamă, vor spune mulţi, dar dacă am iubi cu sufletul şi am înţelege că iubirea nu are obligatoriu un final fericit, ci este doar o experienţă care ne îmbogăţeşte, de ce anume ne mai temem?
Transformăm dragostea în târg – îmi dai, îţi dau, nu-mi dai, nu-ţi dau. Şi, din orgoliu, pierdem esenţa, mulţumindu-ne cu o aparenţă care, la prima rafală de vânt, devine chin.
Când vom face loc dragostei, o vom avea.