Cá-Mè

M-am sãturat sã mi se facã dor de tine în miez de noapte, sã tânjesc dupã zilele când așteptam mesajul tãu și sã-mi amintesc cum îmi tremurau mâinile când îți scriam numele. Știu cã nu îți mai trec deloc prin minte, cã ești ocupat cu ea și cã nu a mai rãmas niciun strop de iubire pentru mine. Mã doare cã încã te visez și pare totul atât de real încât parcã aș vrea sã te am în fața ochilor mãcar odatã.
Mi-e imposibil fără tine

Mi-e imposibil fără tine 

Nici nu mai ştiu dacã erai frumoasã
Si nici în ce culori îţi sta mai bine,
Stiu doar cã amintirea nu mã lasã
Si cã mi-e imposibil fãrã tine.

Vizionez femei nenumãrate,
Femei interesante mã mai sunã,
Dar rece şi strãin mã simt de toate
Si nu mã vãd cu ele împreunã.

Nu pot nici sã-mi explic întreaga dramã,
Care-a decurs din întâlnirea noastrã,
Dar vechiul dor al dragostei mã cheamã
Si tu îmi faci cu mâna la fereastrã.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Si-n condamnarea asta la tãcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Si cum sã transformãm iubirea-n urã,
De ce nu noi, ci solii sã lucreze,
Si sã pãtãm simţirea cea mai purã,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea sã te-ndârjesc sau sã te sperii,
Nici sã te fac sã te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fãrã criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tãu, am fost cu lumea-n luptã,
Te-am apãrat de bârfe şi de crivãţ,
Si dupã toatã veghea ne-ntreruptã,
Cedez numai în lupta împotrivã-ţi.

Si totuşi tu ai fost cea mai frumoasã,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mã lasã
Si-mi este imposibil fãrã tine.

de Adrian Pãunescu

Daca-aș fi bãrbat aș iubi-o doar pe una mã.
Da,doar pe una.M-aș bucura de zâmbetul ei care a topit de atâtea ori inimi,în fiecare minut și în fiecare secundã.M-aș bucura de stângãcia ei drãgãlașã dar și de naivitatea ei mãgulitoare.M-aș bucura cã nu a avut-o oricine și cã bineînțeles dintre atâția m-a ales pe mine.M-aș bucura cã mi-a oferit șansa sã-i fiu pansamentul care i-a putut vindeca orice ranã nemiloasã din trecut.M-aș bucura chiar și pentru faptul cã viseazã cu ochii deschiși.Chiar și pentru faptul cã gãsește o mângâiere necunoscut de frumoasã în razele calde ale soarelui.M-aș bucura de ea și aș savura-o întru totul.M-aș bucura cã am privilegiul în fiecare zi sã o descopãr,sã o cunosc pe zi ce trece mai mult și mai mult.M-aș bucura cã în brațele mele se regãsește pe ea,și m-aș mai bucura pentru faptul cã în brațele mele gãsește protecția dupã care tânjește mai ceva ca un copil mic și neajutorat.M-aș bucura pentru fiecare clipã în care mã respirã și îi sunt.M-aș bucura pentru faptul în care tânjește dupã cãldura și zâmbetul meu.M-aș bucura cã mã ține strâns de mânã.M-aș bucura cã prezența mea i-ar aduce nu doar emoții ci și o rușine copleșitor de drãguțã.M-aș bucura de frumusețea ei inegalabilã.M-aș bucura de chipul ei senin ca zilele primãverii.M-aș bucura sã știu cã doar la mine se gândește și m-aș mai bucura pentru faptul cum doar pe mine mã vede în viitorul ei.M-aș bucura sã știu cã doar eu îi pot face ca inima sã i-o ia la goanã atât de minunat.M-aș bucura cã doar eu îi pot cutreierea tãrâmurile sufletului.M-aș bucura de ea în fiecare orã ,minut și clipã.Aș adora-o și aș iubi-o cum știu eu mai bine.I-aș fi cum și ea a ales sã-mi fie.Doar al ei cum și ea e doar a mea.Nu aș sta sã-mi pierd vremea prin tot felul de brațe murdare și dormitoare bolnav de gânduri necurate.
M-aș dedica ei așa cum și ea mi se dedicã. @we-4iulie. Mi-ai fost sursã de inspirație.Am zis sã o zic și eu în felul meu.😁😁

Spune-mi tu, Lunã.

Spune-mi tu Lunã,cea cu sclipiri de argint.
În lupta crâncenã cu durerea,cum sã-nving?
Tu Lunã frumoasã și palã.
Cu zvârcoliri-n suflet adaug orice cuvânt pe coalã.
Și coala plânge și ea de-a mea durere.
Vãzându-mã ca pe cea mai tristã muiere.
Îmi șoptește rece cã,frumusețea mi-a dispãrut.
Îmi șoptește rece, cã sufletul mi-a vestejit mult prea crunt.
Îmi șoptește cã ochi-mi sunt secați de lacrimi.
Îmi șoptește cã-n inima sângerândã,bântuiesc prea multe patimi.
Îmi șoptește rece cã,rãsuflarea mi-e tot mai stingherã.
Îmi șoptește rece cã,agonia ce-o simt nu-i una efemerã.
Îmi șoptește rece,cã iubirea ce-o simt atât e de profundã.
În fiecare celulã din corp,fãrã milã mã inundã.
Îmi șoptește rece cã, singurãtatea morbidã mã îmbrațișeazã.
Îmi șoptește rece cã,întunericul desãvârșit asupra-mi chiar și ziua,vegheazã.
Îmi șoptește rece,cã o doare la rându-i.
Sã mã vadã cum spre fericire-ncerc sã bâigui.
Îmi șoptește rece cã,frenezia fiecare țesut mi-l distruge.
Îmi șoptește rece cã,durerii ce mi-a fãcut,nu-i ajunge.
Îmi șoptește rece cã am nevoie de-o scãpare.
Îmi șoptește rece cã nu pot fi doar o solitarã,pasãre cãlãtoare.
Îmi șoptește rece,cã vede cum în mine totul se frânge.
Îmi șoptește rece cã,cã totul lent și sigur mã va distruge.
Și-acum spune-mi tu Lunã?
Ce crezi despre durerea care-n mine se tot adunã.
Sunt singurã,atât de singurã.
Și negura angoasã,în pofida-mi se gudurã.
Ai stele atât de aproape.
Tu sclipire de argint.
Spune-mi în lupta asta crâncenã cum sã-nving?
I-am privit ochii cei miloși și negrii.
Și-am simțit în ei,toatã liniștea primãverii.
I-am privit buzele ce în marea lor se scãldau.
Și-am simțit ce emoții inedite,îmi ofereau.
I-am privit al lui chip tandru și sublim.
Și-am simțit al lui suflet atât de candid.
I-am privit seninãtatea copilãros de frumoasã.
Și-am simțit cum inima-mi dorește în al lui suflet sã-și facã casã.
L-am privit secunde-n șir,în rãsãritul colorat al dimineții.
Și-am simțit cât de recunoscãtoare trebuie sã-i fiu vieții.
Dar a plecat,la al soarelui apus.
Când nimic nu mai conteazã și toate s-au dus.
Și-acum totul în mine plânge cu lacrimi de sânge.
Lacrimi reci și sãrate,
Curgându-mi pe obraji lacom de nemâncate.
Spune-mi tu aclipire de argint.
Oare reușesc în astã durere sã-nving?

Mi-am dat seama cã trebuie sã mã iubesc mai mult și sã mã respect mai mult.Așa cu tot cu regrete cu tot cu vise împrãștiate,cu speranțe deșarte,cu iubiri neîmplinite,cu calitãți,cu defecte,cu inima rãnitã,cu sufletul ruine,cu lacrimi irosite în zadar,cu dezamãgiri,cu amãgiri,cu dureri,cu trecut,prezent,viitor,cu aspirații,cu regrete,cu greșeli.Am sã mã iubesc cu tot ce am și cu tot ce nu am.
Am sã mã iubesc și am sã mã respect mai mult.Nu am sã mã mai învinuiesc de nimic.
Cã am pus prea mult suflet sau cã oamenii au plecat din viața mea datoritã atitudinilor sau faptelor mele,nu.Nu am sã o mai fac,pentru cã am sã mã rãnesc dacã am sã mai arunc vina asupra mea în van.
Nu,oamenii nu pleacã din cauza noastrã mai ales când le punem sufletul la picioare.Pleacã,pentru cã nu sunt de nasul nostru.Pleacã pentru cã nu ne-au vrut ei pe noi,nu invers.
Am sã mã respect și mai mult și am sã-mi iubesc persoana și mai mult.În clipele de crizã și în momentele critice doar pe mine m-am avut.Doar eu am știut amãrãciunea din sufletul meu și doar eu am fost martorã cum castelul din el se prãbusea anevoios de dureros,doar eu am fost martorã când inima îmi era înțepatã cu ghimpi de durere și cum uscãciunea bolnavã din ea se mãrea pe zi ce trecea tot mai mult,doar eu mi-am fost alãturi în clipele astea și doar eu am știut câtã durere am putut sã simt.Doar eu știu cum totul pãrea cã se ofilește în jurul meu,cã nopțile îmi aduceau și mai multã rãcire în mine și cum frigul se instala tot mai mult în fiecare pãrticicã din corp.Și doar eu îmi eram martorã la tot ceea ce am trãit.Singura prietenã care locuia în mine.Și pentru asta trebuie sã mã respect și trebuie sã mã iubesc.
Cã m-am dovedit a fi puternicã,cã am reușit sã trec peste toate și peste toți.
Mã iubesc și sper ca undeva,cândva sã mã mai iubeascã și o altã persoanã pentru asta.Dacã nu,sã fie sãnãtoasã.