ντάλια

2.08.2016

Şi acesta e sufletul meu; dacă priveşti în sus, poţi să observi cum totul e plin de stele (asta pentru că sunt nesemnificativă, iar sub ele pot accepta că până şi un nimic are şansa de a se simţi protejat de necunoscut), am renunţat la a picta şi luna, puţin ofensată de felul în care ne-a întors spatele şi ne arată mereu aceeaşi faţă. Brutal de sinceră, aş putea adăuga.

Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar fiecare bucată de gresie pe care calci e murdară de paşi greşiţi, de drumuri pe care am reuşit cumva să mă pierd ca să sfârşesc să construiesc acest loc. Uneori, poate te vei ciobi în sticlă sau lovi de jucării, în unele părţi e posibil să le întâlneşti într-un singur loc, îngust, pe ambele. Copilăria a fost superbă, de celelalte am încercat să uit.

Cred că pereţii sunt grei, uneori poţi să-i atingi şi să-i priveşti cum se mişcă. E atât de fragil să laşi ceva în urmă, să reuşeşti să imprimi pe acele ziduri, însă dacă o imagine e printată acolo, nu mai poate fi dată jos niciodată. Nu mă pot apropia foarte mult de poze, se cutremură des locul. Alţii însă au reuşit să se sprijine de el până au lăsat urme. Mi-aş dori să pot să ating fantoma lăsată de ultimul vizitator pe care l-am primit, să-i simt din nou umerii şi coatele, să mi-l pot imagina relaxat în colţ, cu o cafea tare în mână, ascultându-şi baladele cu care mă înnebunea de fiecare dacă când avea ocazia.

Am avut norocul de a observa nişte încăperi atât de curate, rigide, pline de obiecte şi flori. Eu încerc, însă, să las cât mai mult spaţiu în jur. Oamenii mai au tendinţa de a se grăbi şi a veni orbiţi aici şi chiar nu vreau să se rănească cineva de obiecte străine lor, fără importanţă pentru propria evoluţie. Chiar dacă mi-ar reprezenta trecutul, voi ghida pe cine pot să nu se rănească în niciun colţ de mobilier.

Când caut să mă liniştesc, nu mă aşez niciodată în centru. M-am obişnuit să mă ascund după uşă şi să cânt. Uneori mi-e ruşine, mi-e aproape teamă, pentru că în unele colţuri nici măcar nu am ajuns. Sunt cu adevărat străină de mine, dar mi se pare că am motiv. Încă sunt revoltată pe faptul că mărimea locului mi-e deja dată de la naştere, că nu pot să-l extind către ocean sau deşert. Nu mi-am dorit niciodată doar patru pereţi, chiar dacă pot să-i umplu cu tot ce vreau, chiar dacă locul e înalt, spaţiul dintre ei e mare.

Sunt supărată că trebuie să ascund totul aici, ca într-o cămară pe care o foloseşte mama pentru a depozita lucruri sezoniere. Vreau să fiu tot şi peste tot, să aparţin mării şi cerului; iubesc atât de mult muntele, unde aş putea să-l ascund aici? Scrisori, poze, cărţi, răni, e o arhivă cu tot ce am reuşit să simt şi să exprim, dar sunt plictisitoare chiar şi pentru mine. Vreau să aparţin naturii, universului, până atunci, însă, mă voi duce să mă ascund înapoi după uşă.