Σικελία

2.08.2016

Şi acesta e sufletul meu; dacă priveşti în sus, poţi să observi cum totul e plin de stele (asta pentru că sunt nesemnificativă, iar sub ele pot accepta că până şi un nimic are şansa de a se simţi protejat de necunoscut), am renunţat la a picta şi luna, puţin ofensată de felul în care ne-a întors spatele şi ne arată mereu aceeaşi faţă. Brutal de sinceră, aş putea adăuga.

Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar fiecare bucată de gresie pe care calci e murdară de paşi greşiţi, de drumuri pe care am reuşit cumva să mă pierd ca să sfârşesc să construiesc acest loc. Uneori, poate te vei ciobi în sticlă sau lovi de jucării, în unele părţi e posibil să le întâlneşti într-un singur loc, îngust, pe ambele. Copilăria a fost superbă, de celelalte am încercat să uit.

Cred că pereţii sunt grei, uneori poţi să-i atingi şi să-i priveşti cum se mişcă. E atât de fragil să laşi ceva în urmă, să reuşeşti să imprimi pe acele ziduri, însă dacă o imagine e printată acolo, nu mai poate fi dată jos niciodată. Nu mă pot apropia foarte mult de poze, se cutremură des locul. Alţii însă au reuşit să se sprijine de el până au lăsat urme. Mi-aş dori să pot să ating fantoma lăsată de ultimul vizitator pe care l-am primit, să-i simt din nou umerii şi coatele, să mi-l pot imagina relaxat în colţ, cu o cafea tare în mână, ascultându-şi baladele cu care mă înnebunea de fiecare dacă când avea ocazia.

Am avut norocul de a observa nişte încăperi atât de curate, rigide, pline de obiecte şi flori. Eu încerc, însă, să las cât mai mult spaţiu în jur. Oamenii mai au tendinţa de a se grăbi şi a veni orbiţi aici şi chiar nu vreau să se rănească cineva de obiecte străine lor, fără importanţă pentru propria evoluţie. Chiar dacă mi-ar reprezenta trecutul, voi ghida pe cine pot să nu se rănească în niciun colţ de mobilier.

Când caut să mă liniştesc, nu mă aşez niciodată în centru. M-am obişnuit să mă ascund după uşă şi să cânt. Uneori mi-e ruşine, mi-e aproape teamă, pentru că în unele colţuri nici măcar nu am ajuns. Sunt cu adevărat străină de mine, dar mi se pare că am motiv. Încă sunt revoltată pe faptul că mărimea locului mi-e deja dată de la naştere, că nu pot să-l extind către ocean sau deşert. Nu mi-am dorit niciodată doar patru pereţi, chiar dacă pot să-i umplu cu tot ce vreau, chiar dacă locul e înalt, spaţiul dintre ei e mare.

Sunt supărată că trebuie să ascund totul aici, ca într-o cămară pe care o foloseşte mama pentru a depozita lucruri sezoniere. Vreau să fiu tot şi peste tot, să aparţin mării şi cerului; iubesc atât de mult muntele, unde aş putea să-l ascund aici? Scrisori, poze, cărţi, răni, e o arhivă cu tot ce am reuşit să simt şi să exprim, dar sunt plictisitoare chiar şi pentru mine. Vreau să aparţin naturii, universului, până atunci, însă, mă voi duce să mă ascund înapoi după uşă.

3.01.2016

Nu aspir să-mi iubesc corpul şi să-l consider mai presus de orice. Nu am de ce să ofer iubire unui obiect care mă ajută să respir şi să trăiesc pe această planetă. Corpul meu e doar asta, un corp. Şi se întâmplă să fie condus de mine către moarte, şi se întâmplă să arate într-un anumit fel. Dar el doar asta este, un obiect. Un obiect în care s-a nimerit să mă nasc, şi un obiect pe care îl voi duce pe stradă toată viaţa cu mine.

De ce trebuie să iubesc atât de mult exact ceea ce reprezintă el? Puţină grăsime în plus, sau în minus, ori puţin muşchi acolo sau în altă parte. Ce e aşa de iubit la asta? Nu înţeleg, nu pot să-mi explic de ce e atât de important să-ţi iubeşti “obiectul” pentru felul în care arată şi nu pentru ceea ce reuşeşte în fiecare zi să facă.

Sunt vie, Doamne, e lucrul de care sunt cea mai fericită. Respir aerul curat şi şoptesc glume soră-mii înainte să ne culcăm, sunt alături de cei din jur şi sunt capabilă să zâmbesc, să simt fericirea nu doar pe plan sufletesc, ci provocându-mi durere în plămâni şi în gât. Florile miros superb, şi ai văzut cât de senin a fost cerul astăzi? Mi-ar fi plăcut să pot vedea mai clar stelele, dar luna şi corpurile din jurul ei… Pot doar să-mi imaginez ce dezordine e acolo sus. Liniştea de aici, glumele pe care le spune tata şi pe care maică-mea le înţelege atât de greu când e obosită după o zi de muncă. Oh, ai ascultat melodia nouă a trupei tale favorite? Eu da, e atât de frumoasă încât am plâns.

Oh lacrimi, ce mod subtil şi liniştit de a-şi face sufletul cunoscute durerea şi fericirea. Ai plâns vreodată de fericire? Eu nu am reuşit, dar gândul la asta mă face doar să mor de nerăbdare. Gândul. Gândim. Nu e minunat? Suntem mai mult decât animale care se pupă unul pe altul în fund. Suntem conştienţi, învăţăm, cunoaştem. Totul este atât de superb. Cât de frumoşi şi echilibraţi am ajuns ca specie, şi câtă informaţie suntem în stare să primim şi să oferim, la rândul nostru. Îmi amintesc cu cât interes îl ascultam pe bunicul când vorbea despre vremea în care era şi el de vârsta mea. Amintirile. Uneori prea multe şi dureroase, alteori ai bate în cuie momente pentru totdeauna, doar ca să nu uiţi cât de frumoasă e viaţa şi ce clipe frumoase ai trăit.

Nu e nevoie să iubesc puţină grăsime pe fund sau la sâni, corpul e în stare de atât de multe lucruri pentru care sunt recunoscătoare mereu. Chiar încerc să fac fiecare gură de aer să fie mai specială decât a fost cea din trecut, şi nu le voi irosi urându-mi corpul pentru ceva ce nu are sau, după caz, are.

Mi-e imposibil să-l iubesc, însă, pentru felul în care arată. Iar asta nu înseamnă nesiguranţă, îmi pasă de el, şi îl vreau cât mai sănătos. Dar nu o să tremur de ruşine când va trebui să merg la plajă vara viitoare pentru că nu se aşază costumul de baie avantajos pe forma neechilibrată a corpului meu puţin ciudat. Ce mai contează în momentul în care atingi nisipul? Sau când admiri peisajul? Sau când eşti împreună cu persoană dragi? Când îţi pupi mama pe obraz?

Şi nu-mi pasă ce simţi în legătură cu propria unealtă în care te-ai născut. Nu mă interesează felul în care te foloseşti de aceasta ca să te bucuri de viaţă, sau şi mai trist, ca să nu te bucuri de ea. Dar nu eşti obligată să iubeşti aşa ceva, nu eşti obligată să te forţezi a aprecia o bucată urâtă de piele dintr-o anumită zonă. Nu ştiu, ai grijă de el, dar nu-ţi irosi din timp să-l iubeşti. Iubeşte-i pe cei din jur, apreciază viaţa, natura, ai grijă cu ce îl hrăneşti, cu cine ieşi, ce drum alegi să păşeşti. Pentru că bucata asta mare de piele? O să se urâţească în timp, dar pozele, amintirile, iubirea, sufletul tău şi al celorlalţi, nu fac niciodată riduri. În pământ, furnicile şi bacteriile nu te vor lăsa în pace doar pentru că ai abdomentul puţin mai plat ca celelalte cadavre din jurul tău.