(via dincolo-de–cuvinte)

Toate primăverile din lume în stomac

(via dat-pain)

(via neko-iz-mase)

(via doarofataoarecare)

Eh :|

despre el #sco

Hmm , te.am citit inca de la inceput , si te.am intuit . Erai atat de diferit , atat prin felul tau de a fi , cat si cel de a relationa cu oamenii . Insa ce mi.a dat batai de cap , a fost privirea ta . Ea mi.a atras atentia , atunci cand te priveam , ma incercau tot felul de stari , voiam sa intru in ochii tai si sa descopar tot ce ascunzi … incercam sa.ti cunosc sufletul privindu.te in ochi .. si doamne .. ce suflet frumos . Ma indragostisem foarte repede , dar ca orice om , dau si eu vina pe ce pot , dau vina pe privirea ta . In schimb , tot ea imi spusese un secret , inca de la inceput am stiu ca nu ma pot juca cu tine . Si ma speria efectiv ce simteam pt tine , atat ca prieten, cat si ca iubit , si am stiu ca trebuie sa fiu serioasa , si mai mult de atat , te.am simtit flamand . Nu stiu de ce , de viata , de iubire , de mine . Si am stiut ca tie o sa.ti ofer tot ce am eu mai bun si mai frumos in mine , si ca trebuie sa te iubesc cu totul , fara pic de rezerve , devenind astfel “ doar a ta ” . Si am fost , si undeva in suflet , mereu voi fi . Astfel ca m.ai consumat , ca pe o tigara , care stii ca e ultima si ii savurezi fiecare fum , tragand din ea ca turbatu, pana la filtru ,cand am scris asta m.am gandit la ultimele noastre saruturi …. ne.am sarutat minute in sir , ca doi disperati unul dupa altul sau ca doi fosti iubiti rosi pe dinauntru de orgolii si taceri si doruri prea mari pt ei , si sincer ? In acea clipa in care ne pierdusem amandoi in saruturi , cand acestea aveau sa te termine voiam sa nu mai exist nici eu ,odata cu ele . Si eram si mai fericita , nu mai suportam ca apoi sa pleci iar , si sa indur o singuratate cumplita , dar eu n.am murit atunci , si nici ca te.am mai simtit de atunci incolo . Am simtit ca se terminase totul , culmea , exact unde incepuse . Ca sa vezi , desi am ramas doar scrum si dor , sufletul meu inca te mai striga si te blesteama , si asteapta sa te intorci , sa mai arda macar odata la fel ca serile de vara in care ne iubeam pana dimineata …. Dar stai , acum e toamna , si afara si inauntru , si sper sa n.am dreptate , dar toamna prevesteste ceva despre starea care va urma . Ce zici ? Vi putin in iarna asta , sa topesti ce ai inghetat ?

Tu ce mai faci, străinule? Obişnuiai să-mi spui fără să-ntreb. Obişnuiam să ştiu fără să-mi spui. Obişnuiai să-mi fii drag prin simpla prezenţă, prin simpla amintire, prin banalul surâs. Obişnuiam să-ţi fiu iubită, prietenă, amantă, mamă, ispită, păcat, drog şi medicament… Obişnuiam să-ţi fiu orice aveai nevoie, obişnuiam să fiu mereu, dar poate a fost prea mult sau poate n-a fost niciodată destul.  Cum mai eşti cu inima, cu sufletul, cu dragostea? Te mai furnică în piept când te pierzi în priviri, când săruţi sau când mângâi? Te-ai ţinut de promisiune până la urmă, sper… Te-ai aşezat, te-ai liniştit, ai încetat să mai cauţi ceva n-ai să găseşti niciodată la o singură femeie, acea înţelegere absolută, acea completare perfectă, acea potrivire exactă a caracterelor? Ai învăţat, oare, măcăr atât cât am învăţat şi eu din tot ce am fost şi tot ce nu mai suntem? Să ştii că viaţa ne scoate în cale străini, îi face să fie cele mai importante persoane şi apoi ei devin din nou străini. Asta ştiai, aşa-i, stăinule? Iubirile mari nu înseamnă întotdeauna eternitate şi fericire pentru că ele poposesc în sufletele unor oameni cu orizonturi ale inimii restrânse… Şi mor… Dar mor pentru o cauză nobilă, pentru a oferi lecţii, pentru a ne face să înţelegem, pentru a ne învăţa cum să iubim, pentru a ne oferi amintiri de care să ne amintim cu drag, dar şi altele de care să ne amintim cu regret peste ani, chiar dacă atunci vom fi iarăşi străini. Obişnuiam să-ţi spun iubire, dar n-ai fost sau n-ai mai fost până la final, nu aşa cum aş fi crezut eu, cum aş fi sperat sau cum aş fi visat. Şi obişnuiai să-mi spui pe nume, dar poate l-ai uitat deja, a trecut mult, a trecut destul, deşi parcă totul se întâmpla ieri.  Sunt străini care nu sunt străini, ne leagă de ei amintiri, iar oamenii alături de care ne-am făcut amintiri nu pot fi uitaţi, însă ei rămân totuşi străini. Nu mai vorbim unii cu alţii. Nu ne mai pasă unora de alţii. Nu ne mai gândim unii la alţii. Dar nu ne uităm unii pe alţii. Şi suntem totuşi numai străini.  Tu ce mai faci, străinule? Cum mai eşti cu inima, cu sufletul, cu dragostea? Obişnuiam să-ţi spun iubire, dar nu mi-ai fost… Obişnuiai să-mi spui pe nume, dar l-ai uitat, se pare…

Îți mai aduci aminte cum ne-am cunoscut? Banal, aș spune. Amândoi pe Facebook, apoi câteva like-uri și un banal “Bună”. Am făcut schimb de numere de telefon, de altfel, deloc caracteristic mie.Cred că încă de pe atunci mi se citea fericirea pe chip, dar încă nu-i realizam existența. Chiar am fost banali. O cafea și deja eram împreună. Ba nu, trebuie să recunosc faptul că aveai șarm, că știai cum să te joci cu vorbele, că știai ce să spui. Ah, și știam că sunt cuvintele potrivite pentru momentele potrivite. Dar m-am prefăcut că te cred. De fapt, sufletul a acceptat ca fiind adevărat tot ce-mi spuneai. Uite că am trecut de la etapa de a vrea, la cea de a avea. Ce hilar! A fost o perioadă frumoasă, plină de viață și culoare. Am făcut tot ce ne trecea prin cap, ne-am mai și certat. Uneori urât, dar așa-i viața, nu există relații fără momente negre. Sufletele noastre s-au obișnuit unul cu celălalt. Ne șopteau vorbe dulci precum ”te iubesc” și, în cele din urmă, acestea s-au născut, devenind o simplă și sumară exprimare a sentimentelor noastre. Uite că am ajuns să ne iubim. Frumos, prostesc, nebunește, iresponsabil, asumat. Ne-am iubit la propriu și la figurat. Zici că eram mai mereu beți. De fapt, eram, dar eram îmbătați unul de celălalt. A fost, poate, cea mai frumoasă perioadă din viața mea de până acum. Nu am de ce să neg acest lucru, altfel aș fi ipocrită. Treptat, magia ni s-a ridicat de pe ochi. Ne înstrăinam puțin câte puțin, dar extrem de sigur. Ai devenit, din bărbatul cald și atent, icebergul ce a scufundat Titanicul. Rece, distant, apatic. Eu nu aveam altă soluție decât să-ți urmez modelul și să sper că, într-o zi, vom afla finalul. Poate că trebuia să lupt, dar cum să lupți cu un om care nu vrea să lupți pentru el, pentru voi? Și, uite că am ajuns în ultima etapă – aceea de a pierde. M-ai pierdut. Ușor și nu ți se citeau regretele în privire atunci când ai plecat. Ne-am pierdut ca măgarul prin ceață. Eh, nu-i nimic, nu-s supărată pe tine. Nici pe mine. Nici pe noi. De ce nu ai putut spune mai din timp că te-ai săturat? Salvai puțin timp, nimic altceva. Am suferit, nu neg nici asta. Am plâns, și nici asta nu voi nega. Nu voi nega faptul că sunt om și, ca pe oricare altul, mă doare, doar că eu pot să recunosc atunci când mă doare. Și nu-mi este teamă să-mi arăt durerea. Astăzi, după ceva timp, ești o amintire. La fel, probabil, îți sunt și eu. Un alt ăla, o altă aia pe lista noastră cu foști. Nu-i nimic, se numește viață, iar ce-i al nostru e pus deoparte, sunt sigură.

  O femeie poate fi atât de ambiţioasă încât îţi poate demonstra că ea a fost femeia vieţii tale, dar tu nu ai fost bărbatul vieţii ei.  O femeie poate fi atât de ambiţioasă încât îţi poate demonstra că dacă ai forţat-o să trăiască alături de tine o nefericire surdă, ea te poate face să trăieşti în lipsa ei un dor adânc şi răsunător până în măduva oaselor. Până nu eşti obligat să trăieşti dorul, nu ai habar cât de amar poate fi. Bărbaţii nu duc dorul a prea multe pe lumea asta, poate şi pentru că ei nu iubesc prea multe. Ei în general simt lipsa a ceva ce au avut şi au pierdut din cauză că au fost incapabili să preţuiască şi să iubească atât cât… aşa cum… ar fi trebuit… Am început să cred că uneori e de ajuns să meriţi ceva, fără să fie nevoie să vrei tu sau să-ţi dorească cineva să primeşti… Pimeşti oricum de la viaţă, de la destin… Uneori e de ajuns să îţi meriţi singurătatea pentru că i-ai oferit-o ei, atunci când de fapt ar fi trebuit să o iubeşti… E de ajuns fără să fie nevoie ca ea să îşi dorească să o primeşti. Oricum… O femeie poate fi atât de ambiţioasă încât să refuze să îţi plece din sufle după ce ţi-a plecat din braţe, din casă, din viaţă.   Uneori femeia vieţii tale e una pe care din păcate nu o mai poţi avea decât în amintiri, e una care nu va şti niciodată, poate, cât de mult a însemnat pentru tine după ce ai realizat că ai pierdut-o definitiv şi iremediabil. Uneori eşti prea nepăsător ca să fii bărbatul vieţii ei, deşi ea face tot ce-i stă în putinţă să îţi rămână în suflet ca o femeie care poate fi doar lăsată într-un plan secund al amintirilor pierdute, dar niciodată înlocuită. Uneori femeia poate fi atât de ambiţioasă, fără să vrea, încât te face să o iubeşti cu adevărat abia atunci când ea renunţă să te mai iubească.

Nu vei putea niciodată să te bucuri de tot ce-ţi scoate viaţa în cale dacă tu ai rămas pironită în trecutul acela în care îl iubeai pe el. Ştiu că prezentul e plictisitor şi dureros fără el, ştiu că prezentul nu îţi promite fericire, dar măcar e sincer şi crud, nu ca trecut care te amăgeşte cu ceva ce nu vei mai putea avea alături de acelaşi om pe care l-a iubit. Nu mai regreta atât că l-ai iubit. Nu, nu ai fost o proastă, şi nu vei fi niciodată proastă iubind. Nu, nu a fost o greşeală, a fost tot ce ţi-ai putut dori atunci, pe moment. Nu a fost o alegere proastă să-l iubeşti pentru că în niciun caz nu a fost o alegere, a fost doar o întâmplare de care ar trebui să te bucuri pentru tot ce a fost frumos şi de care să fii mândră petru că într-un final a jucat rol de lecţie de care vei avea, cu siguranţă, nevoie şi mai târziu. Iartă-te, femeie! Tu n-ai nevoie să uiţi, tu n-ai nevoie să cazi la pace cu nimeni, n-ai nevoie nici să te vindeci atât de repede pe cât crezi tu. Femeie, tu ai nevoie să te ierţi că l-ai iubit, că l-ai lăsat să facă din tine tot ce a vrut, că i-ai dat voie să-ţi frământe sufletul după bunul plac, tu ai nevoie să te ierţi pe tine însăţi de el şi de trecut. Tu ai nevoie să-ţi dai voie să te ridici şi să mergi mai departe. Atât şi nimic mai mult. Dacă vrei să fii fericită, nu mai regreta că l-ai iubit. Degeaba nu l-ai iubit, toate au un rost în viaţă chiar dacă uneori noi suntem prea orbi pentru a-l vedea. Iartă-te şi ai să poţi să fii fericită. Nu mai regreta şi ai să poţi să te vindeci. Eşti propria ta vindecare sau propriul călău al fericirii, femeie!

Pe ea au chinuit-o îndoielile înainte să plece, iar pe tine nu te chinuie nici măcar certitudinile pe care le-ai aflat după ce ea a plecat. Ea ţi-a spus de câteva ori că e ultima şansă, că data viitoare pleacă fără mai stea pe gânduri, iar tu ai avut mereu impresia că ultima dată va fi mereu penultima, tu ai crezut-o mereu slabă şi incapabilă să renunţe, tu ai crezut că va reuşi să ducă de una singură, la nesfârşit, luptele pe care le ducea cu ea însăşi doar pentru că tu ai obligat-o să le ducă. Tu ai crezut mereu că acea ea care avea nevoie de amăgirile tale era mai puternică decât ea, cea care te cunoscuse aşa cum erai tu de fapt, un om avar de sentimente… Şi ca oricare avar nu voiai să oferi câtuşi de puţin. Tu ai vrut doar pe cineva care să te iubească. Ea te-a iubit. Tu ai vrut doar pe cineva care să se mulţumească şi cu puţin. Ea s-a mulţumit cu puţinul pe care i-l ofereai sufletului său pentru că îşi spunea mereu că în iubire, puţin e totul. Tu ai crezut că aşa va fi întotdeauna, toată viaţa voastră. Ai crezut… Dar nu a fost aşa… Ea a plecat… A învins, deşi a fost nevoită să plătească victoria cu o înfrângere pe care i-a fost greu să o suporte… A plecat şi… Nu se mai întoarce… Ea nu se mai întoarce… Când o femeie a ales să plece de lângă tine, în special cu sufletul, să ştii că atunci acea femeie e definitiv pierdută şi nu are de gând să se mai întoarcă vreodată. Ea nu se mai întoarce la certuri, lacrimi, nopţi pierdute printre gânduri care nu i-au dat pace, ea nu se mai întoarce la cel care i-a oferit toate astea. Ea nu se mai întoarce la… Nu se mai întoarce…

-Cred că am tot dreptul să ţip fără să îmi reproşezi că am înnebunit  pentru că până acum am tăcut şi am acceptat prea multe. Am tot dreptul să te iau la întrebări în condiţiile în care şi tu ai face la fel dacă ai fi în locul meu… Dacă, dar nu vei şti cum e să fii în locul meu. Spre deosebire de tine, am alte principii morale şi percep iubirea altfel, mai frumos, mai sincer… Diametral opus faţă de cum o vezi tu. -Vrei să… -Nu vreau să te las să îmi explici. Pun pariu că ai la tine aceleaşi explicaţii ieftine pe care le ştiu deja pe de rost la cât de mult le-am auzit.  -Lasă-mă te rog să… -Nu! Sunt convinsă că orice mi-ai spune nu mă va ajuta să îmi alung din minte pe ideea pe care mi-am făcut-o despre tine, nu mă va determina să uit, să trec cu vederea şi să mă prefac pentru a nu ştiu câta oară că totul e în regulă, că suntem ok şi ne iubim la fel de mult ca la început. -Dar, dragă… -Dar, dragă fraiero, nu mai crede nimic din tot ce-ţi spun. Ai dreptate. Sunt un idiot şi te-am rănit din nou. O voi face iarăşi dacă îmi vei oferi această şansă. Cu drag cel pe care îl doare în cot. Asta voiai să declari? -Nu… -Atunci nu mai ai să-mi spui nimic. Promit că am să te uit cu mare drag! -Vrei să spui că… -Nu mai vreau nimic. Pa!

Ziua în care am pierdut ocazia de a fi iubită și fericită a fost cea în care nu mi-am ascultat suflet și m-am gândit la responsabilități, la viitor și alte lucruri care mi-au îngreunat sufletul, m-au îndepărtat de el și tot ce trebuia să facem împreună. Când ai suferit de dragul unui om, începi să-ți protejezi sufletul și nu-l mai oferi pe tavă, parcă ai vrea să-l ascunzi într-un loc departe de tot. De ce? Pentru că n-ai vrea să mai treci prin tot ce ai trecut, n-ai vrea să trăiești din nou acele nopți nedormite așteptând un semn de la el, n-ai vrea să oferi totul cu riscul de a pierde din nou, să simți din nou cum pentru câțiva fluturi în stomac riști să nu mai simți pământul sub picioare. Când ai suferit, pașii îți sunt greoi. Te oprești, te întrebi dacă merită și apoi parcă te blochezi. Adevărul este că din cauza unui prost ce ți-a călcat în picioare sufletul, riști să pierzi ocazia de a fi cu adevărat fericită lângă un bărbat ce-și merită locul lângă tine, ce știe să-ți sărute sufletul și să vindece acele răni de care altora nu le-a păsat. Femeie, să nu pierzi ocazia de a fi fericită. Iubirea merită riscul. Să nu-ți fie teamă de un nou început. Să nu te împotrivești, să iubești dacă simți că merită. Fiecare sfârșit necesită timp pentru a se vindeca, într-adevăr. Dar amintește-ți că … meriți iubire! Nu există o vârstă, iubirea nu ține cont de numere ci de suflete.

Nu sunt perfectă. Nu iau întotdeauna deciziile cele mai potrivite, deseori sunt impulsivă și am pierdut oameni importanți din cauza unor clipe de nebunie. Nu sunt arogantă însă s-ar putea să mă consideri cu nasul pe sus doar pentru că nu vorbesc cu oricine. Îmi plac bărbații care îmi dau mintea peste cap înainte de a-mi atinge pielea, cei care mă cuprind cu mister și pasiune. Cine sunt? O femeie care a învățat ce-nseamnă să riști, să mai greșești, să eșuezi și să o iei de la capăt! O femeie care a făcut un bărbat să plângă atunci când a plecat, orbită de dorința de a fi liberă. O femeie care a plâns după omul iubit. O femeie care a acceptat sfârșitul unei relații și a găsit puterea de a merge înainte. Am înțeles că trebuie să merg înainte, orice s-ar întâmpla. Cu păreri de rău, am trecut peste. M-au adus aici atât deciziile bune cât și cele rele. Nu mă joc cu sentimentele pentru că știu ce înseamnă. Decât să spun minciuni, mai bine plec. Sunt femeie. Nu sunt excepțională însă știu că sunt unică. Am înțeles că ceea ce eu numesc defect, mă deosebește de restul. Am înțeles că oricât de mult m-aș critica, trebuie să mă iubesc pentru că EU sunt cea care trăiește, de mine depinde viitorul meu și EU sunt puternică. De mine depinde ziua de mâine.  Nu cunosc jumătățile de măsură. Eu vreau tot. Și iau tot atunci când plec. Trântesc, strig, plâng, trăiesc. De ce m-aș ascunde? De ce aș încerca să par o femeie firavă? Recunosc! Sunt o femeie puternică, nu vreau să depind de un bărbat și cel care împarte patul cu mine îmi ține piept! Da, deseori reproșez și am o memorie greu de învins: îmi amintesc când i-ai scris fostei, când m-ai făcut să plâng, când mi-ai dezamăgit așteptările. Îmi amintesc și gesturile frumoase însă prefer să le păstrez ascunse în sufletul meu, să le cunosc doar eu. Ca femeie, îmi doresc să mă privești ca și cum n-ar exista făptură mai frumoasă decât mine. Vanitatea nu are legătură. Este dorința de a fi iubită pentru ceea ce ești cu adevărat. Da, deseori insist și te scot din minți dar…tot ce îmi doresc este să mă dezbraci de haine, să dărâmi acest zid care îți amintește că eu nu mă joc, că nu mai am chef și timp de pierdut. 

Sunt femeie și îmi doresc să fiu admirată, iubită și atinsă cu patimă și pasiune. Astăzi mă iubesc, îmi îndrăgesc calitățile și consider că defectele mă deosebesc de restul. Astăzi nu-mi pasă ce crezi despre mine, dacă ți se pare că sunt prea grasă sau slabă, dacă am șoldurile prea mari sau sânii prea mici. Astăzi nu-mi pasă de ceea ce ai vrea să fiu pentru că mi-a trebuit timp și răbdare pentru a ajunge aici, pentru a mă respecta mai mult, pentru a mă uita direct în oglindă și a spune eu sunt frumoasă în felul meu.  N-a fost ușor. Mi s-a spus că nu sunt destul, m-am considerat ca o firimitură lasată deoparte, pentru zilele în care nu mai rămânea niciun suflet de savurat și distrus. Da, era cât pe ce să mă ascund de lume și refuz iubirea, să cred că acest sentiment numit iubire nu-i pentru mine. Da, am evitat oglinda pentru mult timp. Și mă îngrozea acea pereche de jeans, acel tricou care nu putea ascunde defectele mele. Durea. Oamenii spun, rostesc cuvinte și rănesc. Am ales să nu-i urăsc. Am ales să le dovedesc că EU POT! DA, eu sunt frumoasă și unică în felul meu! Și trebuie să mă iubesc! Și am iubit, am descoperit ce-nseamnă să te dezbraci de haine și complexe, am învățat să fac dragoste la lumină și să nu mă mai ascund în întuneric. Bărbații, ce știu ei? Ei nu știu, au pretenții. Am devenit ca niște piese de expoziție însă…sincer vorbind, decât să fiu un bibelou sau o păpușă pe patul unui bărbat, prefer să-mi văd de drum! Eu încă mai cred că există acel om cu care poți discuta despre orice, acel om care te iubește și te consideră sexy într-o pijama XXL. DA! Eu încă mai cred că există iubirea care te face să spui: da, lângă omul ăsta îmi este bine! Când o femeie iubește, degeaba fluieri după ea, degeaba bați apropo, degeaba o cauți: ea îl vede și așteaptă doar pe el.