Am iubit oamenii.
As minții daca as spune ca nu am cunoscut niciodată iubirea, ca nu știu cum este sa plângi după cineva, ca nu mi-a pasat niciodată de oamenii din viața mea. As minții daca as spune ca nu i-am iubit pe fiecare in parte, pe fiecare diferit.
Am iubit oamenii, am iubit ochii aceia triști, spălați de lacrimi, am iubit zâmbetele calde, glumele proaste, ticurile nervoase, parfumurile de mare sau de trandafiri. Am iubit poveștile pe care aceștia le-au trăit, felul in care vedeau viața si se comportau cu cei din jurul lor. Am iubit voci răgușite si suflete pierdute. Am iubit măruntaie care nu valorau nimic, dar care pentru mine erau totul. Am iubit caractere, mâini reci si inimi calde.
Am iubit oamenii, i-am iubit cu toată puterea pe care un copil o poate avea, dar timpul m-a învățat ca daca eu iubesc un om, nu înseamnă ca schimb lumea, ca oamenii devin buni, ca ura nu exista acolo unde iubirea arde. Am învățat ca iubirea nu e infinita, ca ea este alimentata de fapte, de gesturi mărunte si e secata de vorbe goale, de cuvinte aruncate in vânt, de indiferenta si respingere. Am învățat ca nici un sentiment nu durează la nesfârșit si ca iubirea nu merita sa fie irosita pe oameni nepotriviți la momente nepotrivite.
Am iubit oamenii, i-am iubit atât de mult, atât de puternic încât am ajuns sa epuizez iubirea pe care ar fi trebuit sa o simt fata de propria mea persoana.